după moarte rămânem cu senzația că facem parte
dintr-un dincolo
pe care ceilalți nu reușesc să-l explice fără să apeleze la
magic
acest poem este dedicat celor care au eșuat
în lupta cu alcoolul și drogurile

mă trezește gândul că pierd lumina zorilor
montez aparatul de fotografiat
nu mai știu dacă a devenit un obicei faptul de a dormi
îmbrăcat
cobor scara de lemn până la intrarea în spațiul schengen
nu mă poate opri nimeni

apropierea unui trup încălzit mă face să uit întrebările
de unde am venit și încotro plecăm-
o criză autoimună din care mulți ajung să-și cunoască sfârșitul
deprimant
ca în orice poveste de dragoste

mă întristez în timp ce te îndepărtezi în lumina mudyană
lăsând în spate un parfum
inconfundabil-
regretul pentru lucrurile neterminate

nu știu ce-mi lipsește
poate un punct de vedere medieval cu privire la dumnezeu
scot albumul și aleg o fotografie din luna februarie
vârful unui copac demonstrează cât de artificial cerul nopții australe
aproximează distanțele

precum un geniu contemporan
din tot ce scriu nu lipsesc oamenii
așa cum nu lipsește delirul albului și negru când se izbesc
de culorile inventate pentru a ne fi greu să uităm
ce pierdere poate însemna viața

țin bărbia îndreptată spre răsărit de parcă aș vrea
să nu-mi pese
de răul pe care mi l-a făcut iubirea
speriată că s-ar putea să îmi placă

poate că totuși e sinceră atunci când îmi spune
folosește-ți durerea
să te poți răzbuna
pentru cele mai frumoase cuvinte scrise despre moarte vreodată