azi e iar ziua aceea din lună
când îmi amintesc că voi muri
din pricină de naştere,
azi moare ultimul anotimp din anotimpurile cele cinci
de după patruzeci de doişpe luni
de când am strigat prima dată
cu buzele-n drum către perna sânului mamei

azi mama are sânul lăsat către apele ce curg către ieşire din matcă
creangă de salcie ce nu mai poate plânge
încă pernă pe care-mi culc visul înainte de culcare
mai dă-i, Doamne, măcar până îmi primesc jumătatea de veac
şi poate până şi mai încolo, în jumătate din jumătatea mea de inimă
cealaltă e dată de-un anotimp unei alte femei
ce a venit de ziua mea în lumea care-mi aparţine
cu un cadou de linişte, să am unde sta de pleacă mama
de obicei despre lucrurile acestea ori nu se vorbeşte ori se urlă
eu urlu cât mă ţin tăcerile
şi strig pe Dumnezeu pe numele de botez