sunt bine, săptămâna trecută m-am întors la muncă,
cu mâna pe inimă pot spune: munca este cel mai bun doctor din lume,
nu mă puteam sătura, ai fi zis că sunt o nesătulă, mă simțeam de parcă nu aș fi băut apă
pus gura pe mâncare de o mie de ani, înfulecam ca o sălbatică,
după care mi-am zis: de ce nu ne vaccinăm cu muncă, injectați, pe nas sau în vene, nu contează,
toate se vor rezolva, vom elimina frica în cel mai natural mod prin transpirație, vom omorî moartea cu proprii mușchi

fără să mă plâng (m-ar bate dumnezeu) azi mă simt bătrână de o sută de ani, de aia scriu mai bătrânește,
de câteva săptămâni îmi bântuie corpul o gânganie haioasă, aleargă c-un ciocănel în mână, verifică balamalele,
nu ar fi fost rău dacă primeam vaccinul muncii, ciocăneam eu gângania la căiță, acuma
după ceafă cineva smulge buruienile cu tot cu rădăcină,
tâmplele zvâcnesc de parcă așteaptă să nască șopârle,
pe nas sângele țâșnește ca apa la robinet
și nu e rău,
nu e rău deloc, aveam nevoie de așa ceva,
ceva care să mă facă să mă simt om, cine nu știe să trăiască în nori

simțeam nevoia să-mi crească un corn în frunte, o bubă pe nas, dacă nu un furuncul ca regelui soare, orice, numai să fiu și eu în rând cu lumea,
ultima dată când am fost bătrână și m-am simțit om aveam 21 de ani

nu știu cum s-a întâmplat, organele interne începuseră să-mi părăsească corpul, cădeau unul câte unul ca nucile coapte, o luau la sănătoasa,
mă simțeam ca o corabie care se scufunda așa cum trebuie

cred că, fără să vreau, corpul a găsit o formă de protest de-a se elibera de povara tinereții, de focul dragostei, propriile așteptări și ale celor din jur,
o formă de protest împotriva societății care pe vremea aia nu mergea nici hăis nici cea,
eram suptă de vlagă până în măduva oaselor, dacă o muscă se așeza pe mine mă dărâma,
pe de altă parte în inima mea eram la pace cu toate,
am scăpat de toate gândurile, de toată presiunea: ce o să fac cu viața mea? cum o să-i dau de rost? cum o să reușesc să-mi fac mândri părinții? prietenii? frații? surorile? neamurile? țara? țara care nu știe ce să facă cu mine? pe dumnezeu? și pe sfântul petre? copiii pe care încă nu-i am

toată lumea începuse să mă compătimească: vai săraca se prăpădește de tânără,
până pe cel mai stafidit om de pe stradă îl făceam să se simtă tânăr,
doamna rodica la 80 de ani ridica scările ca o gimnastă, eu
de-abia gâfâiam, ridicam o scară, mă apucam strâns de balustradă, înfigeam barba în piept ca un cuțit și-i dădeam cu tusea, îmi luam timp să scot batista din buzunar să scuip, mâinile îmi tremurau ca gelatina, căutam buzunarul, aveam noroc dacă-l găseam, ridicam din nou o scară, mă opream, trăgeam un gâfâit, o tuse un oftat: hai să-ți duc geanta (cărți și caiete),
vă mulțumesc doamna rodica, sunteți atât de bună cu mine, am mare noroc cu dumneavoastră

am dus-o așa vreo doi ani într-o bătrânețe liniștitoare ca o briză de mare pe care doar eu o știam,
mâncam cașă de ovăz, beam ceai de romaniță, făceam exerciții de respirație, dimineața și seara stăteam la soare, meditam,
lumea începea să vorbească că m-am pocăit, am lăsat-o să creadă ce vrea, era bine să aibă crezul ei ca și eu să-l pot avea pe-al meu,
doar nu era să-i deschid secretul bătrâneții pe care de-abia îl descopeream și eu

pentru mine bătrânețea aia de la 21 de ani a fost un respiro într-un moment al vieții când lumea te vede tânăr și așteaptă să miști un munte: când te măriți, când te măriți, o fată ca tine deja trebuie să aibă copii, ehehe, eu la vârsta ta aveam deja 4 copii, casă, fântână

lăsând tinerețea să se consume pe ea însăși am descoperit că rostul vieții se află în a fi bătrân,
toată fericirea aparține bătrâneții,

de aia azi nu-mi pare rău, simțeam nevoie să mă simt bătrână,
nu-i înțeleg pe occidentali de ce se supără dacă le spui bătrân, se simt insultați
nu mi-e frică să mai trec încă o dată pe lângă doamna rodica iar ea să-mi zică: hai să-ți duc plasa…