am deschis atlasul de anatomie
priveam cu atenție imaginea schematică a împricinatului
în diferite secțiuni și perspective
creierul omenesc acuzat, blamat, bârfit, neînțeles,
ori chiar iubit, respectat, lăudat în diferite medii,
căci mare este dumnezeu ce l-a creat,
uite ce aspect ciudat are săracul, îmi spuneam,
planșele rorschach sunt nimic pe lângă aceste volute
pete peste pete, culori și forme
poate că el ar fi mai bine comentat de psihologi
fără favoriți sau ochelari
cât de ciudat este el, mai ceva decât fluturii de noapte,
cât de înspăimântător și bine evoluat ca să ne sperie,
pe lângă păianjeni sau alte creaturi veninoase
el, mărul discordiei, sursa odei bucuriei,
locul de naștere al inovațiilor și invențiilor
care ne depărtează de natură
încât fără el am fi poate roboți perfecți
mecanisme care nu poluează mediul
el, cel în care mici modificări ale chimiei,
ale fizicii domniei sale,
sunt pentru alții diferite dorințe, vise, idealuri
și mai ales sentimente și patimi
el, pentru care diferite dorințe și vise ale altora
sunt în el mici modificări biochimice
până și în piatra prețioasă și în piatra filosofală
tot el incizează, tot el sapă
și tocmai acum când am privilegiul să îl privesc
cineva îi calcă pe fibre și nuclei
pe plexuri fără complexe, pe septul pelucid în mod lucid
cineva tocmai a vrut să intre în ventriculi și alte anticamere
fără să se anunțe, fără politețe și moravuri bune

iar el tace, mereu aflat în boxa acuzării,
mereu fără suliță și chivără,
păcălit mai rău ca don quixote,
murind și dus de gânduri ca pe un scut