Eram câțiva, elevi de Bălcescu, aproape toți în an terminal. Bântuiam cenaclurile. Care în bufanți și espadrile, care în pantaloni călcați la dungă, de către gazde bătrâne, săritoare și care-și mai rotunjeau veniturile închiriind, pe sume modice, camerele de la stradă. Internatele erau pentru cei săraci. Școlarii cu părinți cu dare de mână, veniți din toată câmpia, locuiau în câte o odaie îngustă, cu uși care se deschideau greu din cauza balamalelor ruginite de atâta condens. Pe la blocuri. Pe la casele din jurul liceului. Pe strada Berzei. Mărășești. Victor Babeș. Toate aveau spânzurate, pe peretele dinspre pat, o carpetă turcească. Pe Aleea Gării nu erau locuri în casele alea înalte, cu un aer solemn și burghez. Pe strada asta, cu catalpe și băncuțe, din loc în loc, pavată cu piatră cubică, ne plimbam cu zâmbete de fete, în orele în care chiuleam de la sport, și ele în an terminal, închipuindu-ne iubiri pe cât de veșnice, pe atât de neverosimile. Eram cam o mână, 3-4, aveau grijă cei de la UTC, prin profesorii de limba română, să ne trimită, după-amiezile, prin alte case simandicoase, la seri literare, cu câte un pișcot în față și-o sticlă de brifcor, luate de la cantina partidului, ca un fel de răsplată a zelului, a entuziasmului nostru. Înclin să cred, acum, că acele cenacluri erau încropite doar pentru noi, ca sarcini venite pe linie politică. În centru, într-o fundătură aflată lângă Poșta Veche, ne adunam în serile de vineri, fornăiam de nerăbdare, aruncând ocheade timide. De deasupra, cu același ochi critic, dar și încurajator, ne privea Tovarășul, dintr-un tablou în două urechi. Șef era unul, Gheorghe Nuță, care abia târziu, chiar înainte să iasă la pensie, a aflat că el a lucrat la departamentul de cultură. Marin Giurcă era privit ca un fel de legendă. Emana un aer aristocrat, erudit. Îmbrăcat de fiecare dată la 4 ace, cu batista viu colorată, asortată la cravată, în buzunarul de la piept, ieșind doar un pic, o idee, cât să sugereze parfumul de mosc și de tabac bun. Ne zâmbea complice. Arătându-l cu degetul, pe la spate, pe Vitalie Zvincu. Cu sensul că și acesta recită, dar la alt cenaclu. Cu epoleți. Marin Giurcă era totdeauna figura centrală a serii. Contrasta în mod evident cu Nicolae Petre Stan, venit de pe șantiere, unde lucra ca pontator, într-o dispoziție bahică permanentă și aproape molipsitoare. Ținea pe lângă el un tip șters, care vorbea rar și încet, ca la priveghiurile fetelor mari. Stan era cel care se căuta, prima dată, prin buzunarele sacoului, după hârtii puse într-o harababură tenebroasă. Recita imitându-l pe Nichita de prin anii de dinainte de sfârșit, când nu-i ajungea, zilnic, o sticlă de vodkă. Laura Mara, cochetă, privea, în tot acest timp, cu un fel de jenă. Ceva de genul: copii, să nu faceți ca el! Iar Nicolae Petre Stan, țuguindu-și buzele și pițigăindu-și vocea, lipea versuri pe pereții acelei camere din casa aia veche și confiscată de la chiaburi. Feemeeeiaa... Era suficient să râdem. Care pufnind, care cu toată gura. Și ne spunea ce e femeia! Știa el, atunci! Eu, slavă-Domnului, nu m-am dumirit nici acum! Marin Giurcă citea rar, făcându-ne șmecherește din ochi, epigrame. Laura Mara era privită ca o poetă a lucrurilor mărunte. Casnice. Făcea, din orice, un poem: din vinete, din ceapă, din morcovi. Ne adunam, cu totul, 20. Retras, parcă pus la colț, asista, fără să schițeze vreun gest, un personaj pe care ulterior aveam să-l identificăm. Cu barba vâlvoi, cu cămașa toată numai cute, cu o curea spânzurată peste niște pantaloni lucind de folosință îndelungată. Într-un fel, ne speria. Părul îl avea ca o pădure tropicală, în plin sezon musonic. Abia la final, i se cerea, părând și asta tot un fel de sarcină pe linie de partid, să ia cuvântul. Nimeni nu se așeza lângă el. Pe motiv că miroase a cerneluri. Nu se întindea la vorbă, parcă venea mai mult pentru amărâtele alea de pișcoturi, pentru apa aia îndulcită și de o nuanță incertă spre hepatică, poreclită suc. Parcă mai mult să fugă de-acasă, în serile de mai, când căldura nu era atât de pregnantă. Ulterior aveam să aflăm că îl cheamă Corneliu Ratcu. Și că e pictor. De aceea miroase tot a terebentină. După o astfel de seară, ne-a invitat în atelierul lui. Se afla tot într-o casă confiscată, în plin centru. Acum, clădirea aceea, față în față cu noua primărie, stă să cadă. Intrai pe sub o boltă a unei porți metalice, apoi pe o ușă care dădea în niște scări date cu petrosin. Atelierul era o singură cameră, generoasă, îmbâcsită de albume de artă, cărți, pensule, borcane în care se ghiceau resturi de ghiveci călugăresc, un șevalet, un alt șevalet, planșe, pânze, cele mai multe de păianjen, ca un aer parizian și boem, trăind pe datorie. Ne strângea, ulterior, la el, după serile alea în care toți visat să fim la fel de cunoscuți precum Nichita. Nu avea niciodată mai mult de 2 lei. Ne apucam să facem cheta și luam de fiecare dată două sticle de merlot, de la alimentara situată chiar în colț, la Stop, așa cum o știu vechii călărășeni. Cum ar veni, două paie la trei măgari. Abia acolo avea loc adevăratul cenaclu. Fără cadre, fără cei care-și notau rapoartele de a doua zi. De pe scările acelea, parcă în formă fusiformă, dădeai într-o ușă la fel de înaltă precum cele ale primului secretar, după care pătrundeai în atelierul Pictorului. Acolo dormea, pe un pat de campanie. Acolo mânca, din cutiile de pateu de ficat ca din gamele, ca soldații, pe front. În stânga ușii, cum intrai, deci în dreapta, văzut din interior, se afla, spunea el, ceea ce-l reprezintă. Și că, deși noi ne scotoceam prin buzunare, care cu 1 leu, 2 lei, pentru vinul acela acru, roșu, primit cu bucurie, ca un act de frondă și drept semn al unei apropiate maturități pe care o vedeam într-un mod extrem de incorect, i s-a oferit pe acel lucru suma de 10.000. Și că nu a vrut. Nu că ar fi costat mai mult, dar nu putea să se despartă de el. De Tablou. De munca lui de-o viață. Era un Iisus crucificat într-un lan de floarea-soarelui. Un Iisus cașectic și plâns. Îl priveam toți cu o oarecare înfumurare limitată de capacitatea noastră intelectuală de a privi în profunzime. Nu-i mai spuneam Pictorul. Sau Ratcu. Ci Van Gogu. Ce să caute un Iisus crucificat într-un lan de floarea-soarelui? Și nici nu avea urechea tăiată! Azi, când Corneliu Ratcu nu mai e, pictura aceea, despre care nu am aflat vreodată că ar fi înstrăinat-o, reprezintă exact ceea ce alimentează și alienează câmpia asta plină de copii înfometați, de abrutizare, de demență și de resemnare: speranța că vom fi salvați. Că vom fi mântuiți. Că va fi mai bine în viața de apoi. Că-n câmpie e un spirit al acestei patrii. Cel creștin. E Iisus, veghind din lan.
S-a stins Corneliu Ratcu. În același timp, moare o poveste. Moare un oraș. Mor catalpele sub asfaltul parcărilor făcute, cu ardoarea nebunului, de un dobitoc ajuns primar.