la ora trezirii văd prea mult alb în fereastră, nefiresc înaintea soltiţiului de iarnă. deschid geamul. totul e alb dar, ciudat, nu mai am acea tresărire de bucurie. oare copilul din mine-i bolnav...
ieri am simţit razele soarelui ca ultima mângâiere a mamei trecându-mi mâna descărnată de boală, tremurândă, pe chipul meu răvăşit văzându-i sfârşitul aproape.
acum sub alb percep o mare tristeţe şi-mi pare zăpada ca rochie de mireasă cerută s-o-mbrace-o fecioară muribindă ca ultimă dorinţă...
oare cine-i fecioara? ţara, planeta? oare-s atât de bolnave încât prevestesc agonia sau eu că văd viitorul ca o nebuloasă de rău în mai rău şi cu nici vorbă de bine?...