Greșeala cea mai comună pe care am făcut-o atunci când eram tânăr a fost aceea de a considera că fericirea este o stare de beatitudine continuă. Legabilă de cutare sau de cutare femeie, de cutare sau de cutare reușită profesională, de vreo posesiune sau de vreun titlu.
Viață mi-a arătat ulterior în mod persistent faptul că nici fericirea cea mai profundă nu durează dincolo de prima durere mai mare, că de fapt poți avea clipe fericite, poate zile fericite dar nu luni sau ani fericiți și că, atâta cât există, fericirea vine din interior.
Am crezut că o să înnebunesc de fericire când am luat la medicină dar, după numai un an, asta nu mai însemna nimic.
Am început 2 mariaje de la premiza că o femeie poate să te facă fericit și le-am terminat semnând hârtii la notar sau la judecător.
Am fost în locuri, mi-am cumpărat chestii și am avut lucruri care am crezut că mă vor face fericit doar ca să constat că, după o vreme, nu mai însemnau ceva deosebit din punct de vedere afectiv.
Am avut succese profesionale și momente mai mari sau mai mici de fuduleală, de victorii sau reușite pentru care am luptat dar până și această fericire s-a dovedit a fi efemeră.
Abia târziu în viață am constatat două lucruri esențiale despre fericire.
Că prin natura ei fericirea este perisabilă, dar reîncărcabilă, și se referă mai degrabă la un minut sau oră de magie decât la o viață de nirvana.
Că prințul și prințesă nu au trăit niciodată fericiți până la adâncul bătrâneților din cauză de chelie, copii obraznici, dureri de șale, beție, menopauză, frigiditate, lipsă de dinari sau gelozie.
Că tot ce poți spera este să te bucuri de momentele de fericire fără a te gândi prea mult la nefericirea implacabilă care va veni, orice ai face, mâine.
Al doilea lucru care mi s-a revelat la un moment dat în viață este că singura sursă valabilă de fericire ești tu însuți. Doar în tine poți găsi ambițiile potrivite ție, dorințele și satisfacțiile adevărate care înseamnă ceva pentru tine și bucuria de a trăi ca tonus esențial.
Nimeni altcineva, partener, societate, părinți sau dumnezeu nu o pot face pentru tine. Că nu pot, că nu vor, că au și alte treburi, că nu este jobul lor.
De asta este mai ușor să simți momentele astea scurte de fericire dăruind decât așteptând să îți fie dăruit, fie și numai pentru că altruismul induce altruism și egoismul, egoism.
Când, oarecum contra voinței mele, am descoperit cine sunt, ce vreau și ce îmi place, când am putut da la o parte motivele imaginare de nefericire din desfășurătorul cronologic al vieții mele, constatând că fiecare din aceste motive pot fi, dacă le interiorizezi corect, răsad de fericire, am început în fine să fiu mulțumit de cantitatea de fericire din viața mea.
Când am acceptat că sunt un om simplu, cu dorințe simple, gânduri multe și capacitatea de a găsi în zâmbetul unei femei, în iubirea copilului și în aprecierea colegilor, pacienților și prietenilor satisfacția pe care alții o găsesc atunci când își iau amante, își cumpără Porsche, își construiesc castele sau umilesc pe alții în display de putere, atunci am devenit un om mai fericit.
Chiar dacă banii se mai termină, nevasta mă mai contrazice, done le se mai intră, sănătatea se paradește și lumea din jur se face pe zi ce trece mai rea și mai străină.
Scopul Universului acesta nu este ca noi, o specie ciudată de maimuțe fără păr, menținute în viață de capacitatea de a se agita, de a se panica, de a se îngrijora și de a se lupta, să fie fericite.
Fericirea este doar câte un incident izolat, ca o înflorire, care te poate surprinde cu ochii deschiși sau cu ochii închiși.
Nu este ceva ce ne este menit, nu este ceva contractat de la vreun Dumnezeu și nu este ceva ce poate veni din afară de la cineva.
Este doar armonia simplă care există sau nu în tine.