se anunțase oricum o noapte cu lună plină. toată ziua mi-a crescut părul și-am visat c-o să mă-ntorc gradat profesionist cu soldă fixă alocație de hrană și-o să mi se schimbe radical viața. bunică-mea zicea că ăsta-i tot timpul semn rău. cînd visezi cu ochii deschiși pleoapele se usucă ochii rămîn holbați în gol și cînd mori n-ai pe nimeni aproape să ți-i închidă.

la cazarmă nimerisem ok stăteam în cameră cu francisc de assisi(se putea și mai rău să dau spre exemplu de tînărul augustin). pentru că eram singurii romano-catolici șeful de grupă ne striga bozgori sau infiltrați.

sărăcuțul francisc era slab de înger pentru că noaptea i se arătau îngeri în vis iar la șase jumate cînd se suna deșteptarea nu mai era bun de nimic. la garda drapelului încurca sforile și-n loc să ridice un tricolor spălăcit înălța steagul vaticanului. cînd primea pachete de-acasă împărțea totul cu cerșetori și cîini de pripas. la instrucție spaima noastră era comanda stînga-mprejur și o funie cu noduri ce atîrna din tavanul sălii de sport. o alintam stairway to heaven aveam și un calendar în care treceam periodic căzuții din cer.

totul s-a săvîrșit într-o vineri cînd și eu am căzut din cer cu toată greutatea pe piciorul drept. rotula mi-a sărit ca o bilă din urnă la tragerea 6 din 49. mi-au tras patul la sorți mi-au împletit o coroană dintr-un lot abia primit de spaghete pambac deasupra mea au pus o hîrtie pe care scria INAPT. m-am dus în cameră să-mi iau ce aveam bruma de haine bruma de cărți și bruma din iarbă. francisc zăcea chircit în pat ca un pui eclozat pe jumate. pe podea niște folii goale de paracetamol vreo 30 să fi fost. i-au dat să bea fiere oțet și sacîz i-au băgat două degete-n gît dar degeaba. în jurul capului deja se formase aureola de efedrină. niciun bilet de adio nimic. doar pe masă o carte deschisă la pagina 5 și un pasaj subliniat cu marker fosforescent: “tot ce-am scris a fost viață adevărată cîndva”.

*

se anunțase oricum o zi cruntă. toată noaptea m-a durut tibia dreaptă și mi s-a zbătut aripa stîngă. bunică-mea zicea că ăsta-i tot timpul semn rău. am început să vorbesc singur în timp ce mă spălam pe față ca femeile care îngînă rugăciuni cînd spală morții.

am ieșit în oraș. cei pe care odată i-am cunoscut treceau pe lîngă mine de parcă-ar fi ocolit o hală dezafectată să nu le cadă tencuiala în cap. cei pe care odată i-am cunoscut treceau prin mine ca fitilul prin ceara de lumînare în drumul lor spre nicăieri toți vor să fie flacără nimeni ceara pe care o-njuri cînd se lipește de piele.

în drumul meu spre nicăieri merg tot timpul cu capul plecat nu privesc oameni în ochi nu-i recunosc nu-i salut nu vreau să dau explicații de ce am ales așa și nu altfel. mă sufoc în izolare ca un copil care-a înghițit o jucărie de plastic. aș vrea să scap de mine ca de o boală a copilăriei ori ca de o cartea proastă căreia trebuie să-i faci o recenzie doar pentru că autorul a plătit pentru asta. cei pe care odată i-am cunoscut s-au lepădat de mine cum se leapădă salamandra de coadă să scape de prădători.

în drumul meu zilnic spre nicăieri prin parcul municipal am dat cu capul de niște picioare încălțate cu botine clujana. am ridicat privirea și l-am văzut pe dumnezeu spînzurat de-un copac din specia paulownia fidelis. dacă tot există în tîrg o firmă de transport în comun și-o formație ce cîntă la nunți care au numele fidelis n-ar trebui să mire pe nimeni că există și un copac cu numele ăsta. e curios cum în momentele de maximă tensiune îți trec prin cap o mie de gînduri în același timp apoi cînd totul se liniștește nu-ți mai aduci aminte nimic.

primul impuls a fost să-i verific pulsul să-l dau jos și să încerc o resuscitare. m-am oprit și m-am întrebat cine sunt eu să mă amestec în alegerile altora. apoi m-am gîndit c-o să-mi petrec toată ziua dînd explicații criminaliștilor de ce n-am conservat locul și urmele faptei că doar de aia am făcut dreptul la zi și am diplomă în criminalistică. și nu e primul mort peste care dau de parcă aș da peste un prieten întors de la muncă din malta.

m-am întrebat apoi dacă o să-l înmormînteze cu preot ori fără dacă are rude sau cunoscuți care să dea de pomană sau va suporta primăria toate costurile ca pentru orice caz social. m-am gîndit să sun la numărul unic dar mi-am zis că pînă trimit ăia o amărîtă de ambulanță cu asistent care să constate decesul o să-mi pună dispecerul întrebări mai ceva ca la un interviu de angajare.

în cele din urmă mi s-a luat o piatră de pe inimă ca trupul cristosului despre care și-acum evreii cred c-a fost luat de apostoli să însceneze o înviere. mi s-a luat o piatră de pe inimă pentru că dacă n-ar fi făcut-o el aș fi făcut-o eu. cîte nopți nu mi-am închipuit că-l sugrum cu mîinile goale pînă ce chipul i se face vînăt ca cerul de noiembrie și-l privesc în albul ochilor cînd își dă peste cap ochii. cîte nopți n-am plănuit să-i smulg unghiile și-n loc să pun sare ori să-l arunc într-un taur sicilian de bronz și să-l las acolo pînă ce carnea lui se preface în carne de om.

pentru că nu mi-am dorit altceva decît o viață normală. cu carduri de credit țigări fără filtru cimbru și-o pătură ecossaize. să primesc pachete prin curieri să aștept un copil în curtea școlii să-l învăț să-și facă nod la șireturi în timp ce-mi arată cum a învățat să citească orele pe cadranul unui ceas optimus prime. să am lîngă mine o femeie blajină care să roșească la cuvintele puță ori pizdă dar cînd ne trezim dimineața să-mi ia capul în palme și să-l așeze între coapsele ei cum așază o mamă sînul în gura pruncului. să știu o dată pentru totdeauna și să nu mai uit în ce palmă te mănîncă-stînga sau dreapta-atunci cînd primești bani. să mi se întîmple și mie trei lucruri bune pentru că toate lucrurile bune vin cîte trei. să nu-mi fie frică de capătul zilelor mele ca lui marco polo de capătul lumii.

pe o bancă proaspăt vopsită înșirase în ordinea asta portofelul permisul auto cartea de identitate o înștiințare de la un fond de pensii privat că are în cont 8.500 de lei pentru pilonul II un card de fidelitate la un magazin de bricolaj un bon fiscal pentru andive și-o pîine grîu integral și un bilet pe care scria: îmi pare rău că dezamăgesc dar nu mai pot privi în ochi oamenii cînd știu cît le datorez.