ideea demnității umane parcurge cerul pe care este scrisă istoria lumii asemenea unei comete. cu lumina ei ireală fascinează pe cei care o urmăresc. ea brăzdează adânc privirile cu care aceștia scrutează întunericul infinit al bolții peste care se rostogolește între apus și răsărit. revenirea ei pe cerul înstelat al nopții naște speranța. ascunsă ziua în lumina soarelui, amintirea ei rămâne la fel de amenințătoare și fascinantă. în trecerea ei eliptică, de fiecare dată în care se apropie spre a se îndepărta ori se îndepărtează pentru a se apropia, imaginea cometei se întipărește în aceiași formă umană în carnea privirilor care scrutează adâncul universului.
interpretând același dans ceresc, asemenea cometei, noțiunea de demnitate umană rămâne permanent articulată dimensiunii universale a omului ca o caracteristică inefabilă a acesteia. de aceea, pentru a defini util ideea de demnitate este absolut necesar să fundamentăm ființa ei în orizonturile umanului, în același fel în care credinciosul înțelege creația ca decizie a unui unic Dumnezeu creator sau a modului în care fizicienii își argumentează legile și teoriile pornind de la principiul Big-Bang-ului. astfel, pentru a înțelegea demnitatea este necesară o cartografiere gnoseologică a conceptului de umanitate.