I. Ceasul care merge pe dos

Chiar dacă nu suntem ingenioși ca Salvador Dali, putem presupune că doar prin convenție ceasurile noastre merg în sens orar sau antitrigonometric. Privit de la polul Nord, Pământul se învârte de la vest la est, deci în sens antiorar, dar sensul depinde de cadrul de referință, fiind sens orar dacă privim de la polul Sud. E posibil să fi existat mai multe ceasuri care se învârteau invers, datorită așezării diferite a rotițelor mecanismului lor.

Botticelli a pictat cadranul unui ceas cu orele inscripționate cu numere romane în sens antiorar în fresca Sfântul Augustin la masa de studiu, ceas care amintește de ceasul din turnul Domului (catedralei) Santa Maria del Fiore din Florența. Pictura se află în Biserica tuturor sfinților (Ognissanti) din Florența, unde se află și mormântul lui Botticelli, dar și cel al lui Amerigo Vespucci (care întâmplător era legat de descoperiri geografice care rotunjesc Pământul și clarifică noțiunile și convențiile legate de măsurarea timpului). Această lucrare e complementară și contemporană cu o pictură a lui Ghirlandaio cu Sfîntul Ieronim (San Girolamo) la masa de studiu, din aceeași biserică, cele două fresce fiind lucrate în același timp, la sfârșitul secolului XV. Parcă ar fi un dialog între cei doi sfinți care ocupă încăperi similare, dar sunt priviți din unghiuri opuse și comunică spiritual unul cu altul, ei fiind totodată părinți ai bisericii (alături de Sfîntul Ambrozie din Milano și papa Grigorie I cel Mare). Ambii au trăit în secolele 4-5 după Hristos. E interesant de înțeles contextul descoperirilor geografice din epoca aceea istorică, descoperiri la care a participat și familia Vespucci.

Ceasul rotit invers din interiorul Domului florentin (catedrala Santa Maria del Fiore) este unul dintre cele mai vechi ceasuri mecanice funcționale, fiind pictat de Paolo Uccello, la începutul secolului XV. Ora 24 era, convențional, ora apusului soarelui, un reper care marca sfârșitul astronomic al zilei și era mutată manual de-a lungul anului, în funcție de mersul diferit al soarelui în fiecare anotimp. Ceasuri similare au fost instalate, în același secol XV, în turnul cu ceas din Piazza San Marco din Veneția și Turnul orologiului din Piazza dei Signori din Padova, dar acestea au notația în sens orar.

Acest sistem de măsurare a timpului a fost folosit mai ales în Italia, de unde și numele său de ore italiene (sau vechea oră cehă, existând și la ceasul astronomic din Praga), și avea avantajul că arăta timpul util muncii unei zilei rămas pînă la asfințit, fiindcă doar ora răsăritului se modifica de-a lungul anului.

Privitorii au fost impresionați de mișcarea antiorară a limbilor ceasului din Florența, cum s-a întâmplat și cu ceasul din cartierul evreiesc din Praga, despre care a scris și Apollinaire, iar Blaise Cendrars spunea într-un poem:

”Et le monde comme l’horloge du quartier juif de Prague
tourne éperdument à rebours”
(și lumea precum orologiul din cartierul evreiesc din Praga
se învârte în neștire înapoi)


II. Jacquemart

Odinioară, figurinele Jacquemart făceau parte din turnuri cu ceas sau din ceasuri cu automate și reprezentau bărbați care aveau rolul de a bate ora, cu un ciocan, într-un clopot. Probabil de aici și numele Jacquemart, deoarece în franceză marteau înseamnă ciocan. Se pot da ca exemple biserica Notre Dame din Dijon, turnul Zytglogge din Berna, turnul orologiului din piața San Marco din Veneția, ceasul astronomic din Norwich ș.a.

Vă reamintesc poemul lui René Char, Jacquemard et Julia. Și celebrul balet Coppelia, cu Valsul orelor și Muzica pentru automate.

René Char alege numele în acest poem pentru a personifica trecerea timpului. Julia este antipodul feminin al lui Jacquemart. Ambele nume încep cu litera J, ceea ce se regăsește în versurile poemului, prin repetarea adverbului ”jadis” – odinioară. ”Odinioară iarba era bună pentru nebuni și ostilă călăului.”, spune poetul. Luna iulie este luna plenitudinii, dar ciocanul necruțător al timpului lovește ritmic și constant. Sunetul J mai apare în poem în adverbul de timp toujours, dar și în cuvintele orages și visages.

În apropierea locuinței mele, există și acum, veghind peste zona unde merg periodic pentru controlul sănătății la o policlinică din București, o statuie gigant a unui alt fel de Jacquemart, care însă lovește cu ciocanul într-un clopot mort, invizibil, căzut sub nivelul ciocanului său. La Muzeul Ceasului din Ploiești există și un ceas cu două figurine Jaquemart. Jacquemart este încă viu.

(Bibliografie – internet și wikipedia)