mai întâi gestul palmelor ei era o deschidere bruscă, ca și cum s-ar fi pregătit să aplaude, ca și cum ar fi tras deoparte draperia de lângă geam, într-un tren încins de soarele după-amiezii, iar ea, o femeie pe care o cunoșteam vag, dormitând rezemată de ușa compartimentului, cu părul în dezordine, până când gestul cu care își înnoda brusc baticul la spate, ca o credincioasă la slujba duminicală, avea în el ceva magic și teatral și soarele îi sclipea în ochi, luminându-i doar ochii, lăsându-i pe buze umbra tremurândă a literelor imprimate pe perdeluța de pe geam.

era un moment de tăcere de vreo oră și lumina aluneca treptat pe gâtul acestei femei, de parcă ar fi căzut ca nisipul într-o clepsidră sau ca pe un ceas solar, eu însămi mă simțeam atrasă deodată, ca un arc lăsat liber, să citesc hieroglifele închipuite de cutele rochiei ei, pălită de soarele verii rurale, moment prelung de subită durere de parcă aflam, ca un copil orfan, cine fusese mama mea… de parcă locuiam o vreme scurtă în rochia ei veche cu mâneci bufante și îmi imaginam că eu eram copilul ei, un copil care crescuse singur într-o casă mică, de parcă dormita încă în pântecul mamei, desenând cu pixul din care cerneala curgea, pe care îl băga în gură dacă se usca, lăsând printr-o linie îngroșată cu noduri prințese triste cu fața prelungă și părul cârlionțat și castele cu ziduri joase, înalte până la umărul lor.

apoi gestul palmelor ei, care se așezau cuminți pe lângă corp, și capul obosit legat cu batic albastru, înfofolit ca o păpușă de porumb, cu venele gâtului zvâcnind, și eu în deșertul din gândurile mele, urmărind siluetele stâlpilor de electricitate în fuga trenului, ca pe niște arbori sau catarge, oricum ca pe niște lucruri intime, datorită intimității care se țese pentru călătorii din același compartment din cauza placidității peisajelor, care deviază visele și emoțiile în interior pentru cea mai mare parte a drumurilor ferate.

mă gândeam că chipul femeii de lângă ușă se reflecta dedublat pe geamul dublat și că se întorcea parțial înspre soarele care rupsese brusc sigiliul care o lega de căsuța mică și de pașii mamei sale, sau de pașii copilului ei lăsat în grija altora, chipul ei frumos ca un vitraliu străpuns zi de zi de soare ca de o pedeapsă și târât pe dușumea și pe mesele orfelinatului ca o icoană, ca un sacrilegiu.