Ce înseamnă să fii religios? Să crezi în ceva ce depășește orice capacitatea personală de a înțelege și exprima? Să te naști, să crești și să trăiești într-un mediu în care sacrul este principalul argument al propriei tale existențe cât și implicit a tot ceea ce te înconjoară? Să relaționezi cu inexprimabilul? Să ai argumente pentru propriile tale afirmații? Să poți convinge pe cei din jurul tău de propriul adevăr? Să vorbești tuturor despre un adevăr pe care l-ai descoperit în mod personal? Să accepți lipsa de orizont a manifestabilului ca certitudine a inexprimabilului? …

Prin urmare, a fi religios, dincolo de dimensiunea etimologică a termenului care propune re-relaționarea ca definiție utilă a existenței, care este universul în care trebuie să te naști pentru a te defini în raport de altceva decât ceea ce ești? De a fi liber prin a depinde de însăși noțiunea de libertate? De a sacrifica uitarea care vei deveni pentru a vorbi despre necuprins ca desăvârșire și despre întâietate ca principiu? Și, de unde vei dobândi convingerea că, lăsându-te purtat de curent, atunci când te vei arunca în adâncul întunericului spre a te lăsa sorbit de curgerea care golește trecerea din devenire în redevenire, calea care te soarbe este liberă și, dincolo, vei vedea iară lumina?

Este nevoie de încredere, de tinerețe și de dorința inconfundabilă de te lăsa cuprins. Altfel re-legarea ca re-alegerea între a sări spre a te adânci și a te adânci spre a răsări, deși constituie diferența dintre a fi în și a nu fi undeva, nu reprezintă nimic în cazul în care nu poți să crezi în tine în aceiași măsură în care crezi în ceea ce poți deveni. A te pierde pe tine însuți cu certitudinea că deși poți pieri nu o vei face de data aceasta. Pentru că încă nu a venit momentul deplinei risipiri, motiv pentru care te arunci înainte, în adânc, în întuneric, prin inima stăvilarului care zăgăzuiește întregul univers spre a-l elibera apoi dincolo… Și tu, parte din curgerea lui, devii curgerea lui. Un moment al nesfârșirii. Mort și înviat. Trecut din aici acolo păstrând amintirea a ceea ce ai fost și devenind ceea ce ești pentru că nu te-ai schimbat în trup, ci în trecerea trupului prin devenirea materiei din care este înfăptuit trupul. Alunecând prin carnea făpturii ca făptură pentru a rămâne în și din amintirea propriului sine.

Avem nevoi de sacrilegiu pentru a ne decide dacă merită să trăim pentru a muri. Altfel, ne naștem fără să știm pentru ce murim. Lipsiți de sens împovărăm lumea cu prezența noastră. Lumea este plină de cimitire ca și de maternități în aceiași măsură în care este alcătuită din lumină și întuneric. Rolul nostru de a fi constă în dobândirea sensului pe care îl conferă ditirambul luminii și întunericului, ce se ridică și coboară asemenea unei cortine de teatru care deschide și închide spectacolul în care ne interpretăm ca devenire propriul rol al risipirii noastre.