libertatea aceea a jocului care, cândva, atârna de lumina stelelor (noi le priveam cristale) părea efemeră, dar o aveam.
azi ne-a mai rămas înfrânarea, dar suntem vii și suntem la origini.
mai avem poezia și visarea, pentru că ceea ce ne era sprijin, bine țintuit, nu mai este. d’aia nici alintul nu mai este.
nu arătăm că ne pasă. și dacă ieri ne ascundeam lacrima, azi, de prefaceri nu mai e nevoie.
în noi au secat izvoarele.
mai ne spunem, într-un fel timid, uneori. lăsăm să se vadă că mai suntem vii, dar din tot ce-a fost se văd (mai ales) doar suspinele.