Ca să scrii despre o fântână, mai exact despre apa pe care ai băut-o din gura ei, nu poți doar să descrii locul unde a fost săpată, să îți amintești despre cumpăna ei sau despre răscrucea la care aștepta trecătorii. Trebuie se te apropii de departe de ea. Să te întorci pe sub aripi de nori. Să treci peste praful din câmpii cu picioare desculțe ca prin foc. Să îți amintești cum în vederea ta, ca în carnea cerului de seară, încolțesc stelele. Buza ciuturii cu apă limpede și bună pentru că era învelită pe interior cu mușchi verde de lemn. Gustul tăcerii din trupul ei, ce nu poate fi uitat, deși buzele nu au urechi cu care să îi fi ascultat vreodată aroma clipocirilor. Și mai ales ... lespedea de piatră pe care odihneai adăpându-ți setea ...
Astfel am simțit că trebuie să descriu amintirile vii pe care timpul încă le rostogolește prin inima mea despre Patrel Berceanu. Despre când l-am întâlnit întâia oară în foaierul Teatrului Național din Craiova. Secretar literar, articulat profund ideilor de scenă, fără să îl înțeleg, el era vinciul care sintetiza pârghiile interpretative ale actorilor, sacralizând butaforic dimensiunile orizonturilor prin care aceștia provocau utopia lumii mele.
În conturul acestor reflecții, asemenea unor răsărituri îndoite după umbre, caut azi să desfășor din amintirea pe care i-o port, imaginea din spatele actorului ce îmi părea că mi se adăugă memoriei pentru a nu-l pierde.
Trebuie să spun, totodată, că sângele lui Patrel Berceanu îmi curge prin vene. Mi se plimbă prin carne ca un gând al devenirii. Și asta nu doar pentru că l-am întâlnit, ci pentru că făptura lui a încolțit din același trunchi cu al tatălui meu. Patrel Berceanu și tatăl meu sunt ramuri care nu mai sunt ale aceluiași copac ce îmi hrănesc din aceiași lumină întunericul și îmi sorb căutările din aceleași umbrite adâncuri. În trupul lor a curs aceiași moarte. Eu doar o duc mai departe.
Amintindu-mi de Patrel Berceanu o lume care nu poate muri decât odată cu mine dintr-o altă viață renaște. Este conul universal unde a îndrăzni trece dincolo de a nu-ți păsa, a nu te interesa, a sfida, a urla și a nu recunoaște. Este o încercare despre a rosti nebunia lui a te pierde pentru a te regăsi aruncându-te în ceea ce inima, mintea, visarea, uitarea nu pot șterge. Agonia antagonică.
Îmi amintesc că l-am cunoscut atunci când l-am căutat în atriul drept. Acolo de unde scena teatrului împinge imaginația prin ventricul spre a o risipi prin toate organele universului și a hrăni integral golul cu orizonturi. I-am adus ofrandă câteva cuvinte împletite din ditirambi. Mi-a apăsat câteva clape de pian și cu sunetele lor, ca dintr-un imn, mi-a edificat un nesfârșit ce nu-l atingeam. Am plecat de la prima întâlnire ca de la altar. Gol, dar plin de visarea pe care, după cum îmi spusese, încă nu o atingeam. Și mi-a mai vorbit despre ceea ce va urma dacă voi dori să merg mai departe. Ironic, mi-a atras atenția că abia dacă scriam așa cum o făcea el pe când era tânăr, meteorul care s-a stins într-o oarecare privire pe care o împodobea cu nesfârșire, voi putea să privesc spre Parnas. Atunci l-am privit pantagruelic. Peste retina lui lumina mea nu răsărea.
De fapt, cred, deși mă pot înșela, ziua aceasta a fost a doua zi.
Cu toate acestea, nu am renunțat, pentru că îi fusesem alături, sub lumina aceleiași raze de soare, pe o treaptă de scară de pe o stradă unde tatăl meu i-a propus să îl întâlnim. Era în mijlocul câmpiei. Vara. Căldura treptei pe care stăteam alături de el, în umbra unui perete în care fusese zidită o ușă pe care altădată altcineva intra ori ieșea, ne răcorea distinct. Priveam la conturul din peretele ușii de altădată, ce se vedea pentru că peretele nu fusese zugrăvit, și mă gândeam la golul ei. El alesese treapta din fostul ei prag ca să reflectăm împreună. Mie îmi părea stupidă alegerea lui.
Nu mi-a spus nimic despre mine, despre ce va veni și m-a cercetat ca pe golul ușii zidit în perete. Tatăl meu îi povestea despre copilăria lor pentru că voia să-mi arate de cât timp îl întâlnise. Eu visam poezii. În ochi el purta fulgere. Doar eu le vedeam. Probabil poemele viitoare care îi germinau ființa. Nu mai știu despre ce își aminteau împreună. Dar părea că doar tata era cuprins de trecut. Eu puneam degetul în umbra lui Patrel să îi simt neființa.
De fapt, pe Patrel Berceanu l-am întâlnit odată în pântecul teatrului când îmi povestea despre poezie fără să îmi spună ce înseamnă să fii poet. Și altă dată mai înainte. Atunci când tatăl meu, care era văr cu el, i-a vorbit despre mine din orizontul copilăriei lor.
Azi însă, deși nu îmi amintesc cu certitudine, știu doar că l-am mai întâlnit și a treia oară. Atunci când îmi spunea că-l doare capul din când în când. Și că simte nevoia să nu mai gândească, să nu mai scrie, să nu mai viseze. Și că suferind de dureri de cer uită și că nu mai bea din esențe. Apoi am aflat că a plecat. De atunci strălucește printre constelații pe bolta nopții. Pentru a-l vedea trebuie însă să știi unde să privești și să fie senin nu doar în cer, ci doar într-un anume anotimp, acela care revine ciclic doar ca amintiri.