se împiedică lumina de umărul tău
și pare că se sperie,
adoarme
visându-se sărut

am talent de hoțoman
îi fur locul,
o mut

e de ajuns doar să tresari,
umărul se dezbracă
de mine, paznic nedormit,
și de lumina ce-am împins-o
mai la vale, pe braț

se rătăcește o adiere prin părul tău,
labirint în tărâmul aromelor
lăsate mărturie de zeii nu știu cui.
mimează o luptă cu sinele-i mătăsos,
dar eu știu să port la mine
trucurile toate,
îmi este de ajuns o mângâiere de-alint,
o găsesc și-i dau drumul, pe vânt.

mă strecor, uneori,
în spațiul dintre respirațiile tale,
cât să șterg urmele vreunui vis,
intrus în liniștea-ți
adormită și ea