mă strâng în brațe,
liniștea, întunericul, gândurile,
ca o îmbrățișarea de grup, a singurătății.
ființa se zbate-n strânsoare,
caută lumina, își vrea trup
precum o argilă care caută izvorul și focul,
pentru aflarea formei formelor.

parcă aș fi macul din tablou,
îl privești de aproape
și e doar o pată de culoare, înțepenită.
aș vrea să fiu ca macul de pe câmp,
cu rădăcini, dar liber să zbor,
fiecărui sărut de vânt
să mă las dezbrăcat de-o petală.

mă strâng și pereții.
mai bine să fi fost ou de măcăleandru,
alungat de un cuc.
aveam o șansă să plec la vale,
pe apa pâraielor,
să mă înghită un pește,
lângă inima lui să-mi fac cuib.
de ce?
uite așa,
că am citit undeva că peștii nu simt durerea.

ori, poate un cub de gheață,
s-apuc să mă topesc mângâiat de o rază,
să zbor câteva lumi
în chip de vapori pierduți și-apoi,
când toate m-or strânge,
să mă respir;
în fiecare celulă sufocată
să las povestea călătoriilor.