Zmăoaica! Așa îi spuneau mamei, rudele, mai spre bătrânețe. Și asta nu era o jignire ci o laudă. Apreciere pentru modul în care reușise să supraviețuiască și să treacă prin viață: dârză, mândră, hâtră! Era prin 1969 când se despărțise prima dată de tata. Nu plecase de la el așa de florile mărului! De fapt nici nu plecase ea ci veniseră rudele să o ia după ce auziseră ce pățise. O bătuse tata o noapte întreagă! „Făcea pauze doar să se odihnească” povestea mama. O bătuse pentru că îndrăznise, atunci când el nu era acasă, să dea cu împrumut unui vecin mașina de bătut porumb. Mașină care de altfel o avea de zestre de la părinții ei. Nu se lăsase așa ușor convinsă să o dea, că-l știa pe tata cât de cusurgiu și gelos era. Trăia cu el de 11 ani! Vecinul insistase atât încât reușise, cum-necum, să o înduplece pe mama. Seara când s-a întors tata de la muncă, după o trecere pe la bufet, și a auzit mașina huruind a început să turbeze. Sigur era mașina noastră pentru că nu mai avea nimeni prin zonă iar de la noi nu avea cum să se audă pentru că porumbul nostru era deja în pod, sub formă de boabe. Bufetul în vale, Rugineni – satul nostru pe deal, mașina răsuna, dealul clisos, destul de abrupt, în care-ți rămâneau încălțările atunci când ploua, i s-a părut tatei vale în dorința de a ajunge mai repede! Încă de la poartă a început cu înjurăturile: dumnezei, altare, cruci și alte injurii legate de biserică pe care le combina cu termeni în care-și expunea gelozia și pe care nu-i mai reproduc. Apoi a încuiat-o într-o cameră și... după cum am menționat mai sus! Mama țipa de durere în casă iar Nana – sora tatei - țipa prin curte:
- Săriți oameni buni că o omoară Aurel pe Diamanta!... Săriți!... Arde!... Apă!... Toate variantele le-a încercat mătușa – chiar și fluierături, povestea mama - dar nu era nici un bărbat în mahala dispus să se pună cu tata.
Nu a venit nimeni în ajutorul ei nici măcar vecinul căruia îi împrumutase mașina și care afirmase: „lasă că mă descurc eu cu Aurel când o veni”. Cine îndrăznea? Tata făcuse pușcărie aproape doi ani pentru că-i dăduse lui frate-său cu barda-n cap! Nu-și risca nimeni viața!
Să mai spun despre oțetul pe care i-l oferea tata atunci când mama, bătută precum cânepa înainte de a fi melițată, îi cerea apă!?
Dimineața când i s-au risipit aburii băuturii și a văzut-o pe mama vânătă, cu capul cât banița și cu mâna ruptă, a început el să plângă. Îi degeraseră degetele de la picioare în Balta Brăilei, la tăiat stuf, pentru că atentase la viața unchiului și nu-l încânta o nouă încarcerare. S-a mai liniștit când mama i-a spus că nu face plângere la Miliție. Ar fi rămas cu patru copii mici nu cu unul cum rămăsese în urmă cu ceva ani când tata fusese luat în detenție; și care ar fi fost viața ei când s-ar fi întors?
Istoria cu barda începuse de la o salcie. Bunicu stăpânise vreo două hectare de pământ în dealul Rugineniului pe care l-au moștenit cei doi fii; fetele - șapte la număr au primit ca zestre pământ prin alte locuri. Partea din vale a luat-o unchiul Vasile care era mai mare iar partea din deal, pe care se afla casa părintească, tata că era mezinul. Chiar dacă după la colectivizare mai primiseră și alți săteni loc de casă din moștenirea lor, cei doi frați rămăseseră vecini cu terenul. La hotarul dintre ei se aflau două sălcii bătrâne, scorburoase care-i aminteau, probabil, tatei de copilărie. Într-o iarnă unchiul Vasile a venit cu doi dintre băieți și a început să taie una dintre sălcii, cu toate că erau destui salcâmi prin zonă. Cum din casa noastră se vedea, atunci când copacii erau desfrunziți, până în vale la șoseaua națională, tata i-a văzut. A făcut treișpe-paișpe o vreme prin casă, mirându-se ce face cu salcia că multă căldură nu dă atunci când arde, apoi i-a spus mamei: „dacă se apropie și de cealaltă, mă duc la ei!” Și s-a dus! Cu barda! A avut totuși grijă ca „lovitura” să nu fie „cauzatoare de moarte”.
Dar să revin la subiectul principal. Tata, care se pricepea la multe, a crezut că o poate face și pe doctorul că tot avea un unchi felcer pe la Măcin și i-a pus el în atele mâna pe care i-o rupsese mamei. Se temea că la spital l-ar fi luat la întrebări autoritățile nu numai despre mâna ruptă dar și despre umflăturile și vânătăile de pe corpul mamei. Fractura ar fi putut să o scuze printr-o căzătură dar capul umflat și tot corpul vânăt nu!
Cum din punctul lui de vedere problema era rezolvată și-a văzut de treabă. Începuse perioada altoiurilor și cum el era specialist demarase naveta cu bicicleta în satul de baștină al mamei unde tocmai se plantau viile nobile. Evident rudele mamei, atunci când îl vedeau, îl întrebau: „ce face Diamanta?”. „Cu copiii, acasă” răspundea tata. Cum la lucrările agricole respective mai participau și alți consăteni de-ai tatei, au aflat neamurile, după un timp, ce pătimise mama și atunci s-au mobilizat.
Într-o seară zgomotul unui camion ce părea că nu mai reușește să urce dealul Ruginenilor, fiind primul vehicul ce se încumeta la o astfel de aventură prin anii aceia, tulbura liniște nopții prelungind în același timp agonia tatei care intrase în panică încă de când auzise primul huruit de motor. Știa că fiul celei mai mari surori a mamei era proaspăt șofer la CAP. Cu toată surescitarea așteptării a avut totuși tăria să spună:
- Sosesc ai tăi!
Și așa a fost!
Când frații și cumnații mamei au intrat pe ușă, tata o sfeclise deja. Credea că veniseră să-l bată! S-a relaxat nițel când a văzut că-s pașnici și a dat-o pe glume – că se pricepea - când a remarcat că mama nu are de gând să-l părăsească. „Cum să lase copiii! Unde să se ducă? Pe capul cui să stea?” le răspundea ea rudelor care insistau. Tata parșiv, când s-a văzut călare pe situație, pentru a avea un avantaj în fața ei mai târziu, a spus: „ faceți cum vreți, eu mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont!”. Mama când a auzit expresia, a luat foc. Și-a lut repede câteva haine și pe mine, care tocmai mă trezisem și începusem să plâng - speriată probabil de mulțimea persoanelor necunoscute - și a plecat. Degeaba a ieșit tata după ea și a început să se vaiete și să-și frângă mâinile, să amintească de cei doi copii care dormeau, de băiatul cel mare care era la școala specială de surzi… mama nu s-a mai uitat înapoi.
Așa am ajuns la unchiul Dumitrache și mătușa Smaranda, sora cea mai mare a mamei. Cum între ele era o diferență de 15 ani mătușa mai avea acasă doar pe fiica cea mică - Elena - care era deja domnișoară. Ceilalți copii ai lor aveau propriile case, erau căpătuiți cum se spune. Prima grijă a rudelor a fost să o trimită pe mama la spital la Galați să-i vadă mâna a căror oase deja se prinseseră. Dar se prinseseră strâmb după atelele pe care i le pusese tata. I-a rupt-o doctorul din nou ca să o poată așeza cum trebuie. A suferit mama o durere mai mare ca la prima fractură.

Rusanda – educatoarea

La cât timp, nu știu, a venit tata și m-a recuperat de la Oancea! Spera că mama singură fără nici un copil va reveni acasă la Rugineni. Nu a așteptat prea mult întoarcerea ei, descurcăreț cum era ne-a făcut repede rost de o altă mămică. O tânără domnișoară care fusese repartizată ca educatoare la grădinița din sat. Așa am beneficiat și noi de jucăriile, specifice vârstei, existente pe vremea respectivă! Niște muțunachi din cârpă! Tata urât nu era dar cât șarm o fi avut de a reușit să o cucerească și să o determine să se mute la noi!? Sigur s-a dat drept victimă: soț părăsit rămas cu trei copii. Oricum, probabil, de noi avea grijă Nana și bunica.
Nici nu știu dacă amintirile mele despre ea sunt chiar ale mele sau doar am reținut din poveștile de mai târziu ale mamei; aveam pe atunci doar trei ani. Nu știu nici dacă idila tatei o fi durat un an școlar sau doar un trimestru dar îmi amintesc că atunci când a venit odată mama să ne vadă eu am plecat repede la bunica. Atunci, cică aș fi spus: „am luat bumboanili nebunii șî am fujit”. Probabil asta era părerea soacrei despre noră, părere pe care doar mie reușise să mi-o inoculeze pentru că frații mai mari nu s-au comportat ca mine.
Cum sentimentele unui copil nu pot fi schimbate definitiv într-un timp scurt și doar prin vorbe, și eu am revenit la vechile simțăminte după o vreme. Revăd și acum dimineața când, în picioare pe un scăunel, priveam pe geamul deschis de la bucătăria bunicii în grădina ce o avea amenajată în care tronau vrejurile castraveților întinse pe araci și frunzele imense ale crinilor de toamnă și, văzând-o pe mama, am exclamat mirată:
- O viiniit maamiicaa! Apoi am întins mâinile spre ea.
Mama surâzând m-a luat de subțiori ca să mă scoată pe geam. Bunica, care era cu mine în cuhnie, a intervenit repede înhățându-mă de picioare dar eu eram deja prinsă de gâtul mamei. După câteva balansări când înainte când înapoi în funcție de insistențele celor două, și după un schimb de replici, într-un final am rămas fericită în brațele celei care îmi dăduse viață. Nu cred că bunica nu dorea să-mi dea drumul pentru că m-ar fi iubit mai mult decât mama ci mai degrabă îi era frică de repercusiunile tatei.
Ajunsă din nou la tușa Smaranda, vara Elena, se distra pe socoteala mea, amenințându-mă că se duce cu toporul să o taie pe Rusanda, iar eu începeam să plâng de supărare. Chiar încercam să o opresc când se prefăcea că pleacă spre Horincea să-și pună planul în aplicare! Sper că nu-și dădea seama că pe lângă supărarea mea, care copil fiind îmi închipui că mă atașasem de vremelnica mea fostă mamă, cea a mamei era mult mai mare, probabil. Ce mamă vrea să-și vadă copilul plângând de grija altei mame?!