umbla, așa, cu pielea jupuită.
niște cicatrici lăsau la iveală truda ce a fost.
carnea crudă și urmele de sânge
erau dovada că ce a fost nu a fost o întâmplare.
se compilau la întrecere rănile vechi peste rănile noi,
ori poate invers,
iluzie optică,
acolo unde cuțitul rămăsese înfipt.
un trandafir galben se agăța spre tâmple,
unul roșu răsărea între coaste,
sub o ancoră cenușie, crăpată,
clepsidra scuipa nisipul.

ce mască să-și mai pună?

diminețile au început să-i simtă mirosul durerilor
și tremurul fibrelor.
n-ai cum să le desparți,
cu o mână îl ține în noapte,
îl vor mort,
cu alta îl împing în zi,
îl vor viu.

poate, să-i îndeși nisipul în fiecare răsărit,
poate să nu lași să dospească,
să o guști ca pe un bob de cafea,
fără să vrei vreo devenire fierbinte,
doar scârțâit între dinți și aroma închegată,
deloc vreo poveste,
deloc aburi,
nici ochi încruntați,
nici buzele sorbind.

pe stradă,
treci printre ei și le numeri rănile,
compilezi,
îți mai deschizi o rană,
mai răsare din tine un trandafir galben,
unul roșu și,
printre degete, îți verși trupul nisipos
într-o clepsidră,
sub o ancoră cenușie.