Începutul domină ca o forță încercând să-și mențină statutul de cauză primă asupra a tot ce există. De el ne leagă totul; originea unor suflete lăsate să cutreiere o lume a cărei finalitate nu va exista atâta timp cât începutul va rămâne necunoscut.
Contrar unor așteptări de moment, interacțiunea (mai mult a unor idei decât a unor fapte) cauzelor false, desprind pe parcurs zeci de efecte. Tot atâtea câți privitori sunt. La fel ca la un spectacol: actorii trăiesc momente diferite pe care le transmit sub o unică formă, dar acestea sunt înțelese în tot atâtea moduri câți spectatori.
Și, timpul sfărâmă ucigător înțelesul primar al lumii, cauza primară pierzându-și, astfel, semnificația.
Înșiruirea gândurilor de moment ne face, adesea, părtași la clipe care, dacă ar fi fost trăite în alte condiții, în altfel de stări sufletești sau spirituale, ar fi însemnat contrariul. Poate.
Puntea de legătură este tocmai inexistența unui început și a unui sfârșit, unicitatea acestora; condiție de trecere către undeva, fără a fi plecat, însă, dintr-un anume loc.
Cauza și efectul unei lumi, cauza și efectul care, inevitabil, se complac într-o inexistență, nu paradoxală, ci necesară unei lumi atât de imperfecte sau, atât de puțin evoluate.
Prin diviziunea infinită a punctului unic, indivizibil, prin transcendența metafizică la unic și la clipă, prin condensarea unui timp fără de început și fără de sfârșit, prin acceptare, în fine, a unui sens comun, lumea capătă, totuși, o formă cu o cauză unică: desăvârșirea unei opere, dorința universală de autoperfecționare și, cu același efect universal, rătăcirea, în derivă, spre o țintă necunoscută.
Altfel, un rost anume nu există. Iar acolo unde sensul nu există, nici chiar prin abstractizare, automat, nu recunosc nicio cauză sau vreun efect.

din cufărul cu amintiri
text scris în anul 1995