mă iau de guler ca pe un căţel cu râie.
- destul. stinge televizorul. eşti ca un filtru de ulei
cu pâsla îmbâcsită de-atâtea ştiri mizere...

s-arunc un ochi în timpul meu trecut, îmi zic în pat cu
insomnia-n braţe, să o alint ca pe un prunc c-un cânt de leagăn...

greşală că am zis "s-arunc...". din colb de timp îl văd pe
Anton bătând într-un ţăruş de fier până a dat în plin şi
ricoşind, ciocanul i-a pălit orbita. ca secerat căzu în
fund râzând isteric cu ochiul atârnându-i pe obraz...

de zeci de ani Anton e chior dar nu-nţeleg nici până azi
de ce atunci, şocat fiind, eu totuşi i-am asemuit ochiul atârnat în nervul optic şi muşchii lui motori cu o cometă...

scutur din cap. imaginea persistă. îmi schimb poziţia în
aşternutul ud de năduşeală. benefică mişcare. cumva e răscolită mintea că-mi apare uitata schemă a magnetosferei pământului. glob ocular(?) rotindu-se-n orbită ţinând piept vântului solar, îmi zic...

poate că pământul e un ochi a lui Dumnezeu iar noi în atmosfera lui apoasă suntem nevinovate(?) bastonaşe
bolnave de lumină...

brusc mi-amintesc de maculatorul îngălbenit de timp răsfoit cam pe la prânz. de pe-o foaie mi-a sărit în ochi un scris abia lizibil.era al meu cu primul stilou cu pompiţă şi cu cerneală făcută din creion chimic... deslușesc:

" licăr ce stele - speranţe.
lumină de lună - visare.
lumină de soare - iubire.
lumină de tîmplă - gîndire.
fericirea - lumina iubirii.
cunoaşterea - lumina gândirii.
optimismul - lumina visării.
viaţa - lumina speranţei.
binele - lumina omului.
lumina luminii - cuvântul."

de stilou şi cerneală îmi amintesc dar naivele drăgălăşenii nu ştiu de-s ale mele şi nici când le-am scris aşa că le pun în ghilimele, iar dacă-s ale mele sunt ale altui eu ce astăzi nu mai îs...

simt pleoapa pe ochi lunecănd blând ca o cortină...