Mi s-a părut
că văd o păpădie,
cât o butelie.
Intrigat,
m-am apropiat,
pe furiş,
mai pâş-pâş,
chiar târâş.

Nu era cât o butelie,
era cât o sufragerie.

Misterioasă,
n-avea uşă,
dar tot am intrat
în încăperea
spaţioasă,
mult mai mare
ca la mine acasă.

Senzaţia
devenise homerică,
din cauză
de formă sferică
şi de
nuanţă de cerneală
pe o libelulă
transformată
în pendulă.

Ar mai fi fost
un motiv,
un tapet
plin de aluniţe,
parcă nişte gărgăriţe
cu câte
patru buline,
când puneam degetul,
începeau
să umble pe mine.

Deasupra,
o lustră
vetustă,
sub care,
un mare fluture alb,
în chip de ventilator,
amesteca aerul
cu bătaia aripilor.

Mi-am zis:
Dacă e
chiar păpădie,
la cea mai mică
răsuflare,
trebuie să zboare.
Am tras aer în piept
şi am suflat
cât am putut de tare.

Daaaaa…uuuuu…

Fărâme astrale,
cu zeci
şi cu sute
de albe umbrele
şi paraşute
spulberate-n văzduh.
Laolaltă,
şi eu,
aproape duh,
ca să nu zic
Paraleu
de Zmeu,
cu
stânga-ncleştată
pe libelula-pendula
zburam,
în miezul
zilei de vară
pluteam
prin păduri de mesteacăn,
peste izvoare-ponoare,
pe sub nori, în fuioare.

Fără să obosească,
ori să se plictisească,
libelula nu se oprea.
Ceva nu se potrivea.
Nici urmă-mprejur
de umbrele şi paraşute,
cu toate
aşezate,
căzute,
aşternute.

Şuieram
răsucit prin eter,
când de spaime flambat,
când de ger
congelat.
Cum să fac
să opresc
această deşteaptă.
Ea râde la mine,
cred că
nu mai văd bine,
nu mai e
deloc libelulă.
Prelung ondulată,
siluetă de fată,
ceţoasă şi boreală,
de care
am rămas agăţat,
un fleac,
un joc,
un bărbat,
mă pierde
prin ceruri
cu chip amuzat.

Dar nu eşti tu
păpădie,
libelulă,
cerneală,
sufragerie?
strig nebun.
Stay chill, bro,
sunt Sânziană
acum.