eu te fluieram în continuare pe uliţă
şi doar ca să nu se întrerupă rima
tu mă mai aşteptai înfrigurată la portiţă
trupurile noastre înlănţuite
experimentaseră cam de multişor orgasmul
se dusese dracului inocenţa
şi roşaţa din obraji arar mă mai priveai galeş
dar ne bucuram şi ne sărutam sincer
convinşi că ce ni se întâmpla era fericirea
cu inconştienţă ne-am bălăcit o vreme în ea
până ne-am cam obişnuit
de parcă iubirea aia ni se cuvenea
precum regatul primului fecior de rege
nu ne-o şopteam la ureche
dar aşa de la o vreme te-am simţit
că parcă îţi mai doreai şi altceva

cum năravu-ţi din fire e fără lecuire
ispititoare evă te-ai travestit muză parşivă
şi fără să bag de seamă te jucai cu mintea mea
să te pice cu ceară nu te-ai fi aplecat către filosofie
dintotdeauna te-a obsedat doar traista ciobanului
nici acum habar nu ai despre socrate dar femeie deşteaptă
în loc de prostituţie practicai un soi de maieutică
să o scurtez o puneai să-ţi facă declaraţii în rime
nu te deranja că ieşau cam scheoape ori deocheate
şi vorbele tale erau cu mare grijă macheate
numai după nodurile în gât îţi ghiceam sinceritatea
aşa neauzit trebuie să mi se fi insinuat în inimă
odată cu dorul de tine şi vocea ta
aveam nevoie ca de un drog să te ascult
şi m-am trezit că ai ajuns stăpână pe sufletul meu
cu timpul falsul din glas sigur m-a marcat
de aia acum exersez versul alb şi lirica epică
duios mă înfăşiai în părul tău bălai
şi numai tu ştii prin ce tehnică ori magie
îmi inspirai ideile îmi cenzurai trăirile
spre a-mi stârni emoţii mai ales în amurg
din care vampir nesăţios îţi hrăneai aşteptările
ca un vis noapte de noapte mă bântuiai
voiai să ajungi ideea absolută insomnia mea perfectă

mă rog ca să rămânem totuşi în damful romantic
stoluri de cocori s-au dus anii a venit toamna
te privesc şi mă duce gândul la cântăreaţa cheală
mi-am lăsat barbă de teamă să nu se vadă cât sunt de ştirb
ce vremuri dumnezeu e mort ar zice nietzsche
doi bătrânei zgribulind într-o logodnă a tăcerii
uitaţi de lume lângă far se lasă duşi de val
spre nicăieri ori poate spre nirvana
ca pe un solfegiu funerar ascultă vântul
arpegiind înţelepciunea lui pe vocea ei
un soi de agonie spre o altă întrupare
în niciun caz pereche doar un singur suflet
câtă splendoare câtă durere cât sublim
printr-o estetică a frumosului într-o transcendere
încet încet el se stingea scăldat în mare ca un apus de soare
iar ea gâtuită de gelozie ca şi cum invoca un blestem
cu ultimele puteri urlând îl recita divin
dar stai poate e mai potrivit totuşi spectrul prozaic
de aceea am să propun o altă încheiere
el poet şi ea actriţă zâmbind complice tainic
sub neclarul mincinos al răsăritului de lună
pentru prima oară gândesc timid la unison
aşa a vrut cu noi providenţa
ne-a trimis aicea goi şi goi ne-a fost cel mai bine
viaţa ne fu aşa cum fu un minunat orgasm...
adio dragă de mă vrei te aştept nu în neant ci în extaz