nu ştiu cât mai e până roua surâsului verde
se va preface în lacrima frunzei arsă de brumă ce sunt...

îmi spunea mama că bebe fiind, după primenire
şi supt, îmi plăcea să mă joc cu mânuţa prin faţa ochilor
şi se minuna de ce râd strângând pumnişorul
ducându-l la gură...

închid ochii pe rând şi-mi văd săltând jumătăţile
luminate de chip. i-aş spune mamei acum că atunci
râzând cu guriţa fără de dinţi muşcam din viaţa ei şi-a luminii, dar ce păcat că mama-i pămând şi la crucea ei
doar atât pot să-i spun, că zi de zi, sunt bun şi rău,
deştept şi tâmpit, hotărât şi labil, umbră versatilă
a duhului sfânt în mine ascuns care,

chiar acum câd scriu mă bate gândul să cred că se joacă
făcându-mă deget pus la o palmă de nas şi privindu-mă
când cu un ochi când cu altu se distrează la ţopăiturile
mele de gând pueril...

în aşternut ghemuit, la ceasul când doar luna nu doarme,
îmi spun rugăciunea:
şi iartă-mă, Doamne, că până tata s-a stins, n-am ştiut
de moarte ci, mânat doar de pofte, într-o veselie am ţinut-o
ca un tembel crezând ca-s nemuritor...

în ultima noapte de priveghi, la căpătâiul lui
privindu-l cum stă cu ochii închişi, cu mâinile pe piept,
în tăcerile morţii mi s-a părut că în colţul gurii
se întrezărea dezgolit o frântură de dinte, ca un fel de tragic surâs care-mi spunea că atăt mai ia cu el de
la viaţă...

îndemnat poate de Tine, de la vîrful patofului stâng
i-am pipăit conturul trupului până la vârful
pantofului drept şi-abia atunci mi-am dat sama că
drumul vieţii nu-i drept cum credeam ci cu un sens
giratoriu, curbura capului, un drum însemnat cu
borne de cîte şapte ani, drum de lumină, apendic luminos
al întunericului veşnic...

mai tânăr cu 36 de ani ca el, de-atunci îmi număr anii
în mod descrescător şi mă întreb dacă îl voi
prinde pe zero, lacrimă căzută de pe frunza uscată luată de vânt.