cumva, îmi pare că am fost omul de sticlă
atunci când mă întâlneam eu cu mine
unul din doi pășea pe trotuar căutând
să împingă timpul peste ani înainte
ce grabă!
celălat, zâmbea din vitrină trăgând
timpul înapoi
lacom de vremuri
nu le-ar fi împărțit
nici măcar cu mine

cred că am ars devreme,
altfel n-aș ști de ce prin unele poze
din albumele prăfuite
mă regăsesc parte scrum,
parte fum
așa mă strecuram prin lumea înceată
cuprinsă în clocotul devenirii;
uneori băteam pasul pe loc,
alteori mă înălțam către nori,
după cum se juca presiunea cu mine,
alteori măturam cenușa-mi rămasă
în urma nopților întregi
mult foc îmi trebuia să mă reaprind!

laminatorist trefilator cu certificat la purtător
am păstrat în mine mirosul oțelului roșu
ieșit din cuptoare
care și-a cuibărit parte dintre atomi
în vasele-mi capilare
că d’aia am fost o vreme omul de sârmă;
mă răsuceam articulat în jurul propriului miez de os
și așa contorsionat
primeam să duc toți electronii rătăciți
ce țopăiau prin tâmple apăsat,
în capul pieptului cadențat,
prin genunchi tremurat

acum cred că am fost și os,
și carne, și apă, și somn,
dar m-am tot schimbat de țoale
până am prins trup de hârtie
puțin mototolit
cuprins de câteva cuvinte mâzgălite
pe care
le bolborosesc cui vrea să m-asculte,
iar uneori, mă opresc pe câte unul
și-l tot repet ca și când
aș vrea să scap de povara acestui trup
mereu schimbător
să devin omul din două cuvinte
în fiecare zi altele