o dată pe lună ștergi praful de pe gânduri
apoi le așezi la locul lor în vitrină
unele sunt mai prăfuite decât altele
dar pentru tine nu contează
le înconjuri pe toate cu aceeași dragoste
fiecare gând a avut clipa lui de glorie
ai trăit strălucirea lui
dâră de lumină lăsată în urmă a străpuns bariera de gheață
a inimii tale
dezvăluind o viață ascunsă a lucrurilor
transparența cristalului care reflectă lumina
ca o respirație
te înduioșează până la lacrimi
porțelanurile
îți amintesc de fetele de la Căpâlna
îmbrăcate în alb
masa rotundă înconjurată de scaune
de Masa Tăcerii a lui Brâncuși
parfumul crinilor
de tablourile lui Monet și Caravaggio
poate și de alții de care nu știu eu
gândul trăiește și retrăiește emoțiile
mâna mea pe genunchiul tău
provoacă adevărate cataclisme
în creier
senzații indestructibile
la care poți să revii
adierea vântului se recompune din ea însăși
și acoperă nevoia îmbrățișării divine
praful e ca o carapace de melc
în care gândurile se usucă prin uitare
dar tu nu uiți niciodată să desprăfuiești
gând cu gând
și să-l redai cu evlavie
amintirii...