M-am trezit cu ploaia asta care mă bucură. Se izbește de pervaz cu gheața ei de ianuarie. Pământul înghite lacom tot acest cer cu plânsul lui cu lacrimi din sticlă. Prin fereastra mea totul pare casant. O lume fragilă și transparentă aleargă la muncă, se împotmolește în luminile intermitente ale semafoarelor, se sparge în țipetele claxoanelor.

Și totuși.

Mă simt acasă. Griul anulează toate celelalte culori. Mă simt în aceeași capcană care înseamnă acasă.

Nu am ieșit de vreo 10 zile. A respira. A uita. A exista.
Mi-e teamă că aerul de afară m-ar putea ataca. Ar aduce peste mine exaltarea unor amintiri de când eram prea vie. Strident de vie. M-aș sufoca de atâta viață lăsată liberă ca o pasăre scăpată din colivie. O pasăre de pradă superbă care ar înghiți cerul din prima.