agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-01-17 | |
Pământul în care sau din care se naște omul, devine și rămâne un spațiu sacru, adică sănătos atât timp cât este în-cântat, adică prea-mărit. Colindele sunt mijlocul cu ajutorul cărora, atât aceia care le strigă și le cântă cât și aceia care le primesc și le ascultă, simt cum le cresc, prin urări, din rădăcinile moșilor, strămoșilor, părinților, soților și soțiilor, fiilor și fiicelor care nu mai sunt sau care au rămas departe, o lumea dreaptă care va să vină. Lumea de dincolo de toate. Ca în prima zi a creației. O resetare universală. Lumea care și prin care ceea ce este încă aici li se propune să devină de-a lungul următoarei zile.
Biserica a înțeles rolul acestor manifestări spirituale ancestrale și a articulat lumii de azi mesajul străvechi al colindei împodobindu-l cu perspectiva eshatologiei, a ființării în a fi cu Dumnezeu aici și acum, chiar dacă nu încă, deși, într-un mod incontestabil, pentru totdeauna. De aceea, colindătorul este și rămâne modelul pelerinului și al magului care caută, rugându-se, lumina divină, întrebând din poartă în poartă, ca din împărăție într-o altă împărăție, despre locul acela în care poate întâlni, pe cale, de-a lungul drumului, locul în care se va naște Veșnicia spre a i se închina. Și, ca omului căruia îi este dat să întâlnească minunea, cutremurat și fascinat de moment, Dumnezeu îi dăruiește colindătorului binecuvântarea Sa prin mâna sacerdotului, a preotului slujitor, a aceluia care s-a învrednicit de a fi ales, din neam în neam, prin puterea Duhului, să sfințească din nou și iarăși creația. Astfel, colindătorii, împărtășiți și luminați cu mesajul celest, își regăsesc sensul și rămân pe calea luminii alături de Domnul. În acest fel Însuși Domnul se naște, clipă de clipă, atât în aceia ce Îl împărtășesc lumii, cât și în aceia Care Îl primesc și Îl mărturisesc ascultând colindul cu credința în Înviere, acolo de unde descoperă perspectiva dumnezeiască a însănătoșirii veșnice. Pentru copiii de azi, credincioșii Bisericii de mâine, colindele și interpretarea acestora, rămân una dintre cele mai frumoase expresii ale lucrării lui Dumnezeu pe care Acesta o realizează cu lumea. Ceea ce trebuie să descopere și să înțeleagă azi, în starea lor generatoare acești copii, este faptul că, de-a lungul acestui spiritual și permanent act creator, Biserica consideră colindele o parte incontestabilă a actului mântuitor al Întrupării și Învierii lui Hristos, cu alte cuvinte a lucrării dumnezeiești de vindecare a lumii de păcat. Însă, în contextul spiritual contemporan, marcat de noțiunea de sat global, sănătatea și boala, binele și răul, plăcerea și suferința, constituie, în accepțiunea Bisericii, dimensiuni ale unei conversii pe care, spațiile economice, istorice și politice în care sunt prezentate colindele, comportă valori ale căror mesaje sunt axate pe interesele unor puteri regionale, în a căror viziune sănătatea și suferința lumii trebuie reconfigurată și exprimată într-un fel în care să eludeze micile și imediatele interese. Este evident, în acest context, că sănătatea spirituală a fiecărui om depinde de sănătatea întregii lumii. De aceea, este nevoie să insistăm pe faptul că Hristos a vindecat și a redat sănătatea celor bolnavi, atât trupește cât și sufletește, atât fiecărui om în parte, cât și întregii umanități prin actele Sale taumaturgice pe care le-a săvârșit în trup, după cum ne relatează Evangheliile, tocmai pentru a arăta că lumea bine făcută este lumea pe care Dumnezeu a creat-o după chipul și spre asemănarea cu El, cu faptele Lui. Individual și universal, colinda rămâne una dintre căile prin care Biserica, în mod misionar, subiectiv și obiectiv, se constituie într-un mijloc de manifestare spirituală prin intermediul spațiului ei liturgic în scopul înfrumusețării, înnobilării și mântuirii umanului, cu alte cuvinte, spre vindecarea lumii de păcat. A fi bolnav și a te vindeca, a admite că cei dragi pleacă, deși a pleca are și sensul de a rămâne alături ca amintire, a vedea în orizontul pe care nu îl poți atinge, în durerea din care se naște ziua de mâine, înseamnă a vorbi despre sănătatea de a căuta să rămâi în ființa regeneratoare a lui Dumnezeu, despre binele pe care îl poți face acum și aici ca pentru totdeauna și despre ceea ce poți împărtăși celor din jurul tău asumându-ți ceea ce ceilalți nu au curajul nici măcar să își imagineze. Este despre ceea ce le propui acelora care rămân după tine spre a trăi, la rândul lor, visând, asemenea ție, frumusețea de a fi, împreună, împărtășindu-se din iubirea care articulează și generează perspective, speranțe și idealuri. A sta, a rămâne și a nu uita ceea ce ochii au văzut, ceea ce inima a simțit și ceea ce înaripează pământul din care am fost întrupați și în care vom învia. Pasărea care zboară spre Soare ori, mai bine zis, plutirea noastră prin Univers ca unicul vers al Cuvântului primordial și ca izvor colindând în aflarea izvorului tămăduirii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate