S-a crăpat de ziuă într-o dimineață. Vorbesc deja despre un viitor trecut, întrucât vorbesc despre dimineața celei mai noi zile din viața mea. Ce altă zi poate fi cea mai nouă zi din viața mea alta decât azi. Și zic s-a crăpat de ziuă, dar chestia aceasta nu s-a întâmplat încă, fiind doar ora 3:45, dar sigur se va întâmpla… Așa-i viața făcută să fie trăită. Gândurile să ne-o ia înainte și noi să ne ținem după cele care credem că ni se potrivesc cel mai bine. Nu intru acum în capcana intersecțiilor gândurilor minții și ale inimii...

Las inima să vorbească-n Labirintul Clipelor Lungi, rătăcitoare, la rândul lor, în Labirintul Infinitului din vecinătatea lui Zero… În vecinătatea lui Zero suntem noi, Eu și Îngerii mei. Nu vorbesc despre ei așa cum nici ei nu vorbesc despre mine. Am învâțat de la ei să nu-mi pese de nimic, să-mi văd de iubirea mea și să mă țin numai de ea…

Iubirea vieții mele este precum anotimpul în care trăiește. Iarna povestește, primăvara înflorește, vara pârguiește și rodește și toamna numără bobocii. Clipele lungi și Veșnicia merg mână-n mână pe intervalul cărărilor dintre inimă și minte, ca într-un vis dintr-o poezie nescrisă, fără să fie nici vis și nici poezie. Să fie doar Viața trăită cu toată ființa, între Vecinătatea lui Zero și Vecinătatea lui Infinit, un Y-grec repetat ca ramurile unui copac…

Azi s-a crăpat de ziuă un pic mai devreme ca ieri. Nici n-am băgat de seamă prea bine că m-am trezit între Îngerii Dimineții la Liturghie… Țărmurile toate s-au trezit în mine. Un țărm trăiește clipa răsăritului, altul-clipa apusului. Între ele, ziua mea de azi, cea mai nouă zi din viața mea…


Constanța, Duminică, 28 Ianuarie, 2024