sună insistent telefonul. număr ascuns.
- sună neică-nimeni până ţi-o spune robotul că am
căsuţă poştală. amin. un ţâu, se luminează ecranul.
555, aveţi un mesaj. deschid, citesc: ce-ţi face? ...
singurătatea. dubioasă grafie. şi totuşi dacă, prin absurd,
apelantul e chiar singurătatea cu care nu prea mă am pe bune?

adevăr adevărat zic vouă. când copilul cu ai lui plecaţi
sunt în lume şi din lume plecată pe veci ţi-i soţia,
rămâi doar cu singurătatea care, atunci când îţi treci pragul
venind de afară şi tragi yala, ca aibergul maşinii în
coliziune, te buşeşte în faţă de-ţi sar fulgii gândirii...

ameţit de repetatul impact, animalului rănit care sunt
i s-a ascuţit instinctul conservării şi las voit dezordinea
să-şi facă de cap în tot habitatul doar ca să-mi ţină trează
atenţia două zile şi frenetica ocupaţie în cea de a treia...

ca o cafea cu oţet îmi e de dragă dar e a mea şi merită
măcar atenţia ce mi-o dau mie şi, da, o,două, e de gen feminin
şi dragă de tot în viaţă mi-a fost femeia, i-am închinat poezii.
de ce nu i-aş zice şi ei acolo câteva vorbe?...

iau foaia şi scriu titlul: Singurătate, cine eşti tu?
e greu începutul şi rămân în năvala de gânduri cu pixul
în aşteptare. observ după un timp un punct în mijlocul
foii. tresar. sunt eu fără cuvânt. centru mă fac, mă
rotesc. un cerc mi-i singurătate ce mă ţine ostatic
de ani buni...

ai spus ani? câte luni are un an? despart cercul şi unesc
punctele cu linii. hopa, un dodecagăn. pare poalele
miresei în rotire de vals nupţial. dojenesc cu ipocrizie
punctul: nu e frumos să te uiţi pe sub poale...

asta e-o faţă dar cum o fi oare întregul? cu tuşe şi umbre
dezvolt desenul în perspectiva tridimensionalului.
în creion ciudată îmi pare sigurătatea şi tristă. să-i
îndulcesc amarul dându-i culoare...

nu se leagă imaginea întregului, pare ca luna pe cer
invariabil aceeaşi faţă lăsând-o vederii. culoarea lunii
să fie. acuarela. câteva picături de apă şi blând, cu
pensula alintând-o o îmbrac în galbeul ei din răsărit...

cameleoano, cum de ai devenit fructul ăla exotic, tărtăcuţa
cu ţepi al cărui nume îmi scapă?...

sună iar telefonul. afară, pe stradă grăbit trece un
smurd urlând. schelălăie jalnic un câine. mecanic
mâinile îndoaie, împătureşte, desface şi face un avion de hârtie.
deschid şi-i dau vânt pe geam singurătăţii.
o urmăresc cu privirea. veselă pluteşte, pluteşte, dă
târcoale şi-şi hotărăşte oprirea în crengile mărului
înflorit. ca singur pe lume, strig: ai grijă să nu te înţepe albinile
că doare. de unde să ştiu că vecina pune
straturi în grădină? o văd în ultima frântură de clipă
că-şi ridică privirea şi mă fac dispărut de la geam.
iar ai gafat, Ioane. cu ce ochi ai să-i mai dai "sărut mâna"?...

ce era dacă singurătăţii i-ai fi spus doar atât:
eşti bulgărele de chihlimbar
din sertarul vieţii
în care mă văd
gărgăriţa captivă
cu elitre deschise
încremenite-n
părere de zbor...

dar ăsta eşti, un mereu pirdut în nimicuri...