Dumnezeu ne-o dă acum și, când o fi s-o oprească, n-o să mai fie… Când e nevoie…

Nea Florică, drept, încearcă să ne facă loc pe o masă, în fața grădinii. Îl miră prezența noastră. Ne descoase, încercând să nu se simtă stânjenit. Dar ce căutați pe-aici? Și-ncearcă să fie protocolar: Cu ce vă pot fi de folos?

Plouă ca prin sită, din niște nori întâi ca niște role de film alb-negru, deveniți apoi îndesați, gri, nesfârșiți. Peste lac, până dincolo de baraj. Până la Oblilești, în sus. Până la Vlădiceasca, în jos. Fix cât ține pământul.

S-a adunat pe masa de lemn, din lateralul unei grădinițe, o pojghiță de apă proaspătă. Ca dintr-o lingură ceva mai mare scăpată peste fața lăcuită a mesei. Ca dintr-un linguroi.

Râde un rând de stânjenei, din dreptunghiul îngrădit de lângă poartă.
Împrejur, bulgări întregi de trandafiri, care galbeni, care aprinși ca un apus după furtună.
Un șir de ceapă verde, deja săltată.
O mână de vie cățărată direct pe acoperișul de tablă, cândva argintie, al casei. Și de acolo până la primul fum.

Ne arată cu mâna, în lateral, spre un punct nedefinit. Într-acolo era băcănia lui Papugiu. Așa era cunoscut, deși se numea, în actele statului, Popescu Marin.

Cea de-a doua băcănie era a lui Bragagiu. Găseai fitiluri, sticlă și gaz de lampă. Tescovină și șliboviță. O Galbenă, așa cereau mușteriii. Covrigi și ulei gros. Lame pentru coasă și cizme pentru toate noroaiele. Din toamne, de peste primăveri. Pe vremea aceea, însă, prin preajma celui de-al doilea război, cel mai bun produs, din cele două prăvălii, era zahărul. Era doar cubic, spre bucuria copiilor. Care așa credeau că mănâncă și ei bomboane.

Și-aici au stat bunicii din partea lui mămica. Din Ciofliceni, care a ajuns sub apele lacului Sărulești, au venit bunicii. S-au stabilit aici. Și ne arată tot vag. S-au mutat aici, uite, stăteau acolo unde sunt nucii ăia. Ne spune și când s-a întâmplat asta: după război. Dar ăla de independență, când țăranii clăcași, luați la oaste și întorși pe la vetre, au fost împroprietăriți. Așa a fost înființat și satul Valea Căpitanului numit, mai târziu, Ostrovu.

Ne enumeră încet, ca la acatist: S-au bătut țărușii pentru școală, piață, biserică. Erau peste o sută de familii. S-au apucat să se gospodărească fiecare cum a putut. Un unchi de-al meu era în capul satului. Uite, colo! Copii mulți, muulți de tot! Noi am fost opt! Vecinul avea opt, Stoian Radu. Baba mea, Ana, era din șase. A stat pe strada cealaltă. Ne știm de copii. Hora se juca la moș Faptoru, cum îi ziceam. Apoi s-a făcut salon, de ne duceam la bal. Așa ne-am apropiat. Vecinul de peste gard, care era și nașul nostru, avea tot șase, trei fete și trei băieți. Vecin cu el era unul, i se zicea moș Achim Mocanu, avea cinci. Dincolo de ei mai era o familie, Oprea Ion, avea și ăla opt!

Sunt numai locuri virane, acum.
Pline de nuiele înverzite și extrem de înalte.
Niște araci care s-au hotărât să învie. A suflat Dumnezeu peste ei.
De corcoduși bătrâni cu fructe cât un sfârc de lehuză.
De cireși pitici încărcați de grauri.

Nu face mișcări largi. Nici precise. Și nu e vorba de o lipsă de coordonare dintre mână și creier. Are reprezentarea că e atât de evident ceea ce spune încât i s-ar părea neverosimil să nu-i înțelegem fiecare gest.

Au fost timpuri grele. După război, când au venit cotili, era grozăvenie. Era ceva!... Rușii ăștia au fost întotdeauna un popor de mincinoși. Muncea omul, cu opt copii, pe câmp, îl omora' cotili! Aicea, atunci, nu a fost așa rău, după război, ca-n alte părți. În '46 nu s-a făcut porumbul și, în '47, a pierit grâul. Ai mei, tăticu', a semănat niște orz de primăvară. Era rar și tăbărâse niște gândaci pe el, roșiatici. Eu cu o soră legam o funie și o treceam deasupra lanurilor, să gonim gângăniile, până s-a-ntărit un pic bobul. Atunci, am amestecat orz cu nițel grâu de anul trecut și am mâncat așa, pâine. Pâine cu lapte, că a tot fost lapte. În rest, mâncam ce aveam: fasole, cartofi. În clasa a treia, tăticu' făcuse, la un meșter, o sanie de moară. A dus-o la fierar, să-i pună tălpici. Atunci am mâncat o porție de orez cu carne de pasăre. Cel mai foame și cel mai poftă atunci mi-a fost. Dar era mai bună lumea, înainte: dacă știa că lu' ăla nu i-a fătat vaca și are curtea plină de copii, îi ducea o oală de lapte. Se-ajuta lumea la muncă. Își făcea unul o casă, sărea jumătate de sat. Și la câmp era la fel. Că era bolnav, că rămânea în urmă, era ajutat.

Tatăl era cunoscut drept Bouroșu. Drept consecință, el a devenit Florică a lui Bouroșu. Are 91 de ani și n-a plecat decât o singură dată din sat, dormind pe o pernă străină. A fost până la Turnu, ca să învețe șoferie. A stat pe-acolo șase luni. În bănci a fost doar în ciclul primar. Nu avea nimeni nevoie să știe mai multă carte. La ce bun? Câmpul avea nevoie de suflete, să îl muncească. Spune că, atunci când a împlinit 27 de ani, a fost legat fix cum se leagă iepurii și dus în colectiv. I-a fost legată căruța cu tot cu cal. Tot fix cum se leagă iepurii. Cu noduri ca de ocnă. Tot de acolo s-a pensionat.

Am rămas cu palmili. Eram șase inși la masă. Tăticu', că a stat cu mine aicea, trei copii și noi doi. Munceam eu și baba.

Peste drum este vechea școală, construită în 1938. E și ea încărcată ba de nuiele, ba de ciulini. Ba de roșcovi extrem de bătrâni, ba de salcâmi ajunși în adolescență. A funcționat până în 1983, când au început să dispară satele, sub lama buldozerelor.

Învățător i-a fost Dobrin. Juca mingea, cu elevii. Apoi a fost domnul Roman. El era mai aspru.

Era sat până aici, aproape. Le ziceam noi Bardacii, Țigănia, Lunca... Curentul a venit în '66. Autobuzele au venit tot pe-atunci. În rest, luai drumul gării, la Lehliu, cu căruța, vara, cu sania, iarna, pe jos când nu se putea altfel. În stânga, erau de-ai lui Nedu Ion ca vecini. Au murit. În 2006 a murit el, în 2007 i-a murit și femeia. Peste drum erau de-ai lui Giubega.

Prin stufărișurile din jur, universul era cu totul altul.
Unul în care ochiurile de apă erau sparte de copii despuiați, răcorindu-se de arșița de peste vară.
Printre vârșe priponite-n cocioc.
Printre vârlani, lin, roșioare și știuci.
Scoici în care, dacă ciocăneai, se închideau cu cheia pe dinăuntru.

Nu mă simt rău, că aicea m-am pomenit, dar să vie altul nu are cum să se prindă. Că satul avea program, de ziua onomastică, dacă trăgea clopotul, la moartea cuiva, atunci ne mai strângeam, în ultimii ani. Ăștia care am mai rămas. De un an, am mai rămas băștinașii doar eu și baba. Preotul vine la lună, cu botezul caselor. Are părinții de prin Sălcioara.

- Cum trec zilele, nopțile?
- Cam greu, la etatea mea, că nu mai pot să fac mai nimic. Nu mai am putere. Și, dacă nu fac nimic, e greu. Vedeți, mă uit, nu pot să sap. Nici în grădină. Am pus câteva fire de roșii, atâta.

Acuma, ce să gândesc când am terminat cu toate? Gândesc să mă țină Dumnezeu pe picioare și mintea limpede, cât să-mi fac de lucru prin ogradă.

Știe că a fost respectat în sat. El e cel care a pus clopotul, la colțul de dincolo de școală. A tot fost tras, în ultimii ani. Și-acum din ce în ce mai rar. Baba Ana are 88 de ani. E în casă, se mișcă prin curte, când poate, cu două toiege, să îi sprijine picioarele. Mai era tras și-n zilele de sâmbătă, ca s-anunțe lumea că urmează ziua de odihnă. Era tras și de sărbători. Ultima oară a bătut pe 4 februarie, după ce s-a prăpădit baba născută în 41, vecina din aria alăturată.

Nea Florică, ultimul războinic din Valea Căpitanului, are vorba domoală. Ne tot arată împrejur: locuri de casă date la nepoți. Le-am dat la fiecare, să fie la locul lui după ce n-o să mai fiu. Așa crede că satul se va salva.

- Nea Florică, și dacă tragem clopotul, acum, ce se întâmplă?
- Nimic. Nu mai are cine să vină.