toți prietenii mei îmi povesteau despre iubirile lor şi mă simțeam răstignit pe crucea fiecărei femei din vorbire.
beam vodcă până dimineața si priveam neputincioşi la adevărurile împachetate în Cădere.
în urmă doar scrum de Carpați şi prepoziții ce nu-şi mai găseau ulterior locul în nicio scrisoare.
erau iubiri superstiții, scuipam speriați în sân şi ne aşezam pe muchiile rugăciunilor de mântuire printr-o altă iubire.
speriați și pudici ne acopeream gândurile cu mâinile.
nimic deosebit
Nietzsche în perioada de nebunie își privea ore în șir mâinile
Macbeth le privea la fel după crimă.
după ce au trecut de la vânător la culegător, mâinile au devenit inutile.
hominizii le mai folosesc în cazul despărțirilor, însoțite de eșarfe sau batiste. Studiile tehnice spun că nu le poți folosi nici măcar la repararea unei aripi defecte. Nici unul din cele douăzecișisapte de oase nu se potrivește.
heeei, pe voi vă strig, vreau să vă zic despre iubirea mea, îmi sunteți datori o ascultare
tăcere. prietenii mor cu mult înainte de a le povesti o iubire
tăcerea e un act cultural, spunea un tip prin agora.