liniște de fum îmbracă ruga
sărutând pământul care poartă
la un căpătâi
o piatră
pe ea se încolăcește firul
purtând în el tămâia
ce va deschide
la curtea sfinților
intrarea
unde atârnă ceasul care
adaugă
între dangăte
o nouă eternitate
până când
locul devine atât de înghesuit
încât
nimicul de sine se desparte
pe ritm sincronizat
cu tremur de clopot
se arcuiește peste timp
și-n clipa de murire
alt trup primește