Îmi amintesc de vara lui '80 de parcă ar fi vara asta, cea de ieri sau de săptămâna trecută. Cele mai frumoase povești sunt amintirile care ne-au marcat viața, spunea un înțelept pe care tocmai l-am inventat. Toate verile copilăriei mele au fost senzaționale dar cea de acum 44 de ani a fost primul pas spre maturitate. Începusem să mă întreb ce e cu mine, de unde vin și ce caut eu în Univers, nu puteam să stau dracului acasă? După ce că nu găseam răspunsuri, îmi mai cădeau în mână și tot felul de cărți care mă zăpăceau și mai mult. Ca și asta, vara lui '80 a fost vară cu Olimpiadă, eveniment ce m-a făcut să-mi aerisesc un pic neliniștile. Având loc la Moscova, se transmiteau la televizor toate competițiile și mă uitam la toate. Îmi făcusem un caiet cu nume de sportivi, decupam din ziare sigle și embleme și le lipeam alături de clasamente și recorduri, repetam după Cristian Țopescu nume în cele mai insolite limbi și mă simțeam reporter sportiv trimis la Olimpiadă. Ursulețul Mishka era mascota jocurilor și îl lipisem prin toată casa, nu doar pe caiet, atent decupat și colorat cu migală. Prietenul Roland de la etajul 6 mi-a dăruit chiar un timbru cu Mishka pentru clasorul meu și eram într-al nouălea cer. Într-o după-amiază toridă ca astea de acum Roland mi-a zis că la Biblioteca Județeană era o reuniune a filateliștilor și să mergem și noi, poate facem schimburi interesante de timbre. Și am mers. Era atât de cald că nu prea dădeam de trecători. Am zis să ocolim prin apropiere de lunca Argeșului, doar-doar vom găsi răcoare și vreun golfuleț să tragem o baie. Am dat peste un banc de nisip ascuns după stufăriș, ne-am pus clasoarele la umbră și ne pregăteam să ne dezbrăcăm pentru a intra în apă când un pic mai în amonte am văzut o strălucire care ne-a împietrit: o fată cu totul și cu totul goală, cu o coamă blondă uriașă și cu niște mișcări parcă filmate cu încetinitorul se stropea pe curbele-i amețitoare cu norocoasa apă a Argeșului. Nici eu și nici Roland nu mai respiram. Prin gurile noastre larg căscate au trecut, în vreo zece secunde, toate muștele, toți țânțarii și bărzăunii veniți și ei la scăldat, ba chiar câteva viespi puneau la cale să se mute definitiv în cerul gurilor noastre de copii șocați. Eram martorii unui fapt pe care nici nu-l crezusem vreodată posibil și nici nu ne imaginasem că există: o fată goală, frumoasă, se bălăcea sub ochii noștri. Rememorând totul acum, e posibil să fi stat cu gura căscată acolo luni de zile sau ani, așa de schimbați ne-am întors acasă fără să schimbăm un cuvânt unul cu altul dar și fără clasoare. Mie îmi era rușine să vorbesc cu Roland iar lui îi era rușine să se uite la mine. Ne simțeam niște nenorociți, niște copii murdari ce înmagazinau o teribilă întâmplare pentru care am fi putut-o păți groaznic nu doar acasă, ci și în cartier, în oraș și în toată țara, cu pedepse dureroase, cu afișarea pozelor noastre la rubrica "Nu faceți ca ei" din gazeta de perete, cu exmatriculări și muncă silnică pe viață la tăiat de sare în mină. Olimpiada de la Moscova nu a mai avut același farmec începând cu acea zi și nici vara lui '80. Începuseră, brusc, să mă enerveze copiii și să mă uit cu atenție la fetele mai înalte decât mine. Viața rotise o cheiță în mintea mea ce nu se mai putea opri și nici da înapoi. E foarte cald și vara asta, și după-amiaza asta și e și Olimpiadă foarte curând. O rotiță mi se va învârti din nou și e bine: cât timp mecanismul se mișcă, viața își întinde farmecul și vinde surprize. În fond, despre asta e vorba: să le cumpărăm și să le putem consuma când ne dăm seama ce privilegiați suntem că trăim.