Tecuci este un pârâu care își potolește setea din fântânile proprii. Asta vrea să însemne că de-a lungul albiei, sub maluri, sunt foarte multe izvoare. Reci și limpezi, căci debitul lor împing nămolul și, acolo unde-i șiroiul de apă, firele de nisip se joacă țopăind ca stropii unei fântâni arteziene. Apoi se opresc mai spre margine făcând să pară locul precum o strachină din care sorbeam, aplecați, aproape pe burtă, apa rece. Din loc în loc se forma câte un gâldău. Acolo mergeam la scaldă. În vara aia locul de scaldă preferat era la Merișani, un sat dincolo de pod, la nici un km depărtare. Băiețandrii, la pielea goală, jucam leapșa în apele reci și tulburi. Mai sus de noi, jucau leapșa niște rațe.

A venit un bărbat cu un câine care-l urma supus. Îl ținea legat cu o sfoară înnodată pe după gât. A intrat cu el în Tecuci, la câțiva pași mai jos de locul nostru de scaldă. Am crezut că venise să-l spele. Dar el venise să-l omoare. Îl băga cu capul în apă și îl ținea acolo o vreme. Apoi îl scotea la suprafață. Uimitor era că nici o clipă câinele nu s-a zbătut. Nu s-a opus deloc. L-a tot scufundat până când câinele a murit. Apoi l-a aruncat pe mal și s-a îndepărtat trăgând leșul după el.

- Eu nu mă mai joc, am spus. Am ieșit pe mal, m-am așezat ținându-mi genunchii la piept să-mi treacă dârdâiala. Sub cămașa pe care o țineam pusă peste cap plângeam. Ca un copil.