agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 101 .



nostalgii
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-08-15  |     | 



Pe lângă bucurii, tristeți, euforii, suferințe mai mari sau mai mici, toate inerente vieții, trăiesc aproape zilnic, necuantificată ca timp, câte o nostalgie. Nostalgia copilăriei, a primei iubiri, a întâmplărilor care mi-au marcat în bine viața.
O nostalgie, un dor după anii copilăriei, le-am trăit nu de mult. Mi-a trecut prin minte satul mamei unde, în fiecare an, îmi petreceam vacanța mare la bunici. Îi vedeam, aevea, trebăluind ba pe câmp, ba pe lângă casă. Îi vedeam la biserică, închinându-se icoanelor sau, în după amiezile duminicilor ori a altor sărbători, tăifăsuind cu vecinii la poartă. Se vorbeau acolo fel de fel, de la întâmplările din sat, starea recoltei, situația la care au ajuns cei care au părăsit satul datorită cooperativizării agriculturii și până la iminenta venire, ziceau ei, a americanilor. În legătură cu acest din urmă subiect unchiul Vasile Papelea zicea că într-o bună zi cei care vor merge la câmp îi vor vedea pe americani sub sălciile din capul satului în mașini și în tancuri. Eu mi-i închipuiam pe americani ca pe niște oameni rotofei care mănâncă ceva foarte bun, Cremwuști și beau bere. Nu cunoșteam gustul acestor delicatese dar îl credeam pe cuvânt pe acest unchi al meu care a stat, împreună cu întreaga familie, mai mulți ani la rând, în perioada dintre cele două războaie mondiale, în America.
Era în perioada când oamenii satului se temeau de hoți. De aceia câinii de pază erau ținuți noaptea legați cu un lanț a cărei ultimă verigă era trecută printr-o sârmă ce ocolea curtea. Câinele avea astfel o libertate limitată de mișcare. Ca să fie răi acestor câini nu li se dădea de mâncare decât două bucăți de mămăligă, una seara și alta dimineața. Copiilor le era frică să se apropie de ei. Dar bunicul pe lângă câinele din lanț avea și un cățeluș mai mic, pe Leu, a cărui inteligență părea a fi ieșită din comun.
Copilăria s-a transformat, parcă, într-un vis frumos despre bunici, despre părinți, despre Leu…
Cu două veri în urma mi-a fost dat să retrăiesc unele clipe ale copilăriei. Eram singur în curte casei de la țară, în Sibiel, moștenită de familia mea de la bunicii soției.
Atrasă de miros de mâncare o cățelușe a pătruns printr-o spărtura a gardului. Era foarte slabă și extrem de speriată. Lua în grabă bucățile de pâine pe care i le aruncam apoi se retrăgea la o distanță apreciabila. La fiecare încercare de a mă apropia fugea speriată. Dacă mă aplecam de asemenea fugea. Experiența, probabil, o învățase că cel care se apleacă caută o piatra cu care să o lovească.
În câteva ore cu ajutorul bucăților de pâine și a glasului calm, am reușit să-i câștig cât de cât încrederea. A doua zi ne-am apropiat și mai mult. Era mereu după mine manifestându-și sonor bucuria când o mângâiam. Recunoștința și-a arătat-o și în alt fel. După ce am tăiat câteva lemne le duceam la adăpost. La un moment dat întorcându-mi capul am văzut, cu surprindere, că mă urma cu un lemn în gură. Două săptămâni Linda (așa o botezasem și ea își acceptase numele) a avut stăpân iar eu un câine credincios ce îmi aducea aminte de copilărie. Noapte dormea în pridvorul casei. Din când în când îi auzeam lătratul. Lătra luna? Păsările nopții? Aparițiile din visele ei? Cine poate ști…
A venit și clipa când a trebuit sa ne despărțim. A fugit după mașină, mai bine de un Km., până la marginea satului. Reveneam în fiecare sâmbăta la casa de la țară. Linda se bucura de fiecare dată. Dumineca după masă se întrista. Știa că plec. Mă însoțea, fugind, întotdeauna până în același loc Apoi o mai vedeam un timp, în oglinda retrovizoare, privind drumul ce punea o tot mai mare distanta între noi.
De câteva luni n-a mai venit. Mă simt vinovat față de ea. Cred că așa se simte cel ce și-a trădat un prieten bun.
De atunci am început să fiu mai atent la câini din sat. Circulă, ca și la oraș, mulți fără stăpân. Sunt flămânzi și triști. Dacă te oprești din drum și le vorbești, cei mai mulți fug. Altora parcă li se aprinde o speranță în ochi. Mai cred, poate, că-și vor găsi stăpânul mult așteptat.
Nu m-am mai apropiat de nici unul. Nu vreau să mai înșel speranțe.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!