cimitirul e atât de plin de tine încă de la poartă
parcă ți-au înmormântat inima de șapte ori
în fiecare loc
aș excava jumătate cu brațele goale
să-l duc la eforie
unde ai companie cele mai boeme lebede
care se iubesc în cerul lichid, printre turiști
și-ți toarnă toată spuma adâncurilor în pahare

mă întreb dacă ai atins octava gravă din cer
sau încă te mângâie dumnezeu pe cap
că deși mi-ai trădat nevoia de tine din adolescență
ai iubit viața, darul Lui, mai mult decât bigoții

hrănesc și câinii și sărmanii și colegele mele de muncă, pentru tine
miroase a tămâie printre hârtii și proastele râd de mine
sunt o zeiță a abundenței care plânge cu mâncarea ta preferată în gură
că am crescut stea luminoasă care tremură pe cer
și noapte de noapte pare că mă duc spre sud
că n-am suficient hidrogen
am crescut un monstru în minte ca să îți înlocuiască
energia masculină, fără de care am tot iubit oamenii nepotriviți
cu atașamente mai ratate decât precizia unui fluture de noapte autist
ce se-ndreaptă spre lumina falsă a unei reflexii pe perete
am crescut-o și pe mama, că parea și ea un copil
ce își pierduse tatăl, dumnezeul, prietenul, odată cu mine
și toate lacrimile

am rămas pitică doar cu inocența din ochi
pe care ar fi trebuit să o transformi acum, aici, în haită de lupi
dar fii mândru de mine, nu te-am plâns niciodată
că îți miroseam perna în somn până a dispărut parfumul
până s-au tocit fibrele de bumbac

tu doar fă-ți burta mare, tată
acolo în cer
primește pe săturate ce îți împart
voi plăti și niște curve să se gândească la tine
în timpul programului, să nu duci vreo lipsă
o voi trimite la mormânt și pe ilinca să găsească jurnalul
în care visai despre ea, că ai iubit-o mai mult decât pe mama
și cureaua ta lucioasă cu care mă amenințai am s-o agăț de cruce
poate în vis o să-mi apari lăsând-o jos, în lacrimi
și luându-mă în brațe așa cum niciodată n-ai făcut-o