la facerea lumii, făuritorul n-a avut ceas. nu și-a luat răgaz să bea o cafea, să scrie o poezie sau o notă de jurnal. a știut că ziua de făurire s-a terminat atunci când bătăile pulsului i s-au întețit. trăia ziua perfectă!
despre sine nu ne-a lăsat niciun semn, a trebuit ca noi, într-o zi, să îi scriem întreaga poveste. cred că și aceea a fost o zi perfectă, căci tot ce-am imaginat a fost perfect. relele s-au adăugat după aia.

am un ceas de perete din care atârnă un lanț care, cred, se înfășoară pe vreun mosor, ceva... în fiecare zi este tot mai scurt. în ultima vreme pare că ritmul cu care este înghițit e tot mai rapid.
am așezat lângă el, înrămat, un calendar, din acelea cu numele sfinților. dimineața mă rog lor să țină-n loc ghemul. seara le reproșez cât sunt de nefolositori și trag o linie peste ziua aceea. poate că ziua perfectă va fi ultima, când dimineața nu voi mai avea cui să mă rog, când voi reconstrui calendarul și voi spune: a fost o zi perfectă!