tăticule dacă închizi ochii
de ce nu vezi doar o jumătate de lume?

în întuneric oamenii nu sunt oameni
nu știu ce sunt
le văd numai gura ca o gaură neagră ce înghite lumina și o transformă în carne.
pereții se leagănă ca un landou
ca mii de landouri înșirate unul în spatele altuia oamenii cu guri negre nu plâng ei înghit lumina și o transformă în carne.

capul pe genunchi un fel de prieten care nu m-a părăsit niciodată.
holurile sunt cam pustii.
atât de pustii încât crezi ca ești singurul om în viață pe un pământ legănat.
pe mii de pământuri legănate unul în spatele altuia.

un țânc ronțăind ochelarii cărămizii.
tăticule dacă închizi ochii de ce îți aduci aminte de toate lucrurile pe care nu le-ai putut face?

*

mă trezesc iar cu mâinile amorțite
mă întreb de ce sunt amorțite
îmi găsesc mâinile în poziții ciudate aproape respingătoare ca un vânător de foci înghețat într-o crevasă.
la duș apa moale ca o blană
apa moale ca părul unei femei
îmi intră în ochi în gură în nas
apa moale nu mă curăță și nici nu mă înviorează.

în cea mai mare parte a timpului
mănânc singur vorbesc singur
merg singur nu merg mă rostogolesc arunc înainte picioarele ca niște pietre căzînd cu zgomot în canion.
de fapt nu sunt singur. duc mâna la pântec mi-a crescut un marsupiu în care te port te ocrotesc de căldură de câinii dingo și alte rele care ți s-ar putea întâmpla
scoți botul umed afară doar când te hrănesc ori când îți arăt lucruri frumoase

de la o vreme m-am împlinit.
mi-au crescut alți umeri mai negri și mai adânci mâinile mele s-au îngroșat

*

la țară.
nu știu de ce mi-am imaginat țara ca un canton elvețian unde e multă liniște iar tu poți duce în voie sare pentru sălbăticiuni.
casa ta are multe lădițe. desenezi cu degetul în praful gros deschizi lădițele
în ele haine miros a febră a fitil de lampă.
le adulmeci până când oamenii care au fost îți intră în piept.
îi netezești de cute îi așezi cu grijă la loc îi vei scoate din nou. pentru anul acesta rănile vechi s-au închis îmbrățișând rănile noi.

casa ta are și multe sertare în care ai strâns o grămadă de fleacuri.
batiste brodate hârtie lipicoasă de prins muște mânerele unor uși pe care nu le-ai putut deschide niciodată când erai mic celofan pentru astupat borcane și linguri de toate mărimile.
seara te speli apa se scurge în țărână toții morții vin să se adape.
apoi visezi cu ochii deschiși cum te-am învățat. visezi că adormi pe spinarea mea ca-ntr-o fânărie.

*

de mic am crescut singur dormeam singur mâncam singur vorbeam singur
oamenii râdeau de mine vedeau buzele cum se mișcă spuneau uite la ăsta și-a înghițit limba
eu spuneam lucruri importante n-aveau cum să știe că lucrurile importante nu se spun în gura mare la ora de sport alergam când nu mai puteam simțeam inima cum bate în stern ca bătăile tatei în ușă când se întorcea beat acasă băteam și eu cu pumnul în piept urlam mergi mașinărie stricată ca printr-o minune trăiam același lucru îl fac și acum mă trezesc dimineața și urlu-n timpane mergi mașinărie stricată nu-mi spune că n-ai să te întorci tu trebuie să te întorci acasă

nu mi-a fost frică de moarte
nu mi-a fost frică de moarte
nu mi-a fost frică de moarte
uneori încerc să-mi aduc aminte cum a început totul
care a fost primul mort pe care l-am privit în ochi poate copilul peste care se surpase o lutărie poate schizofrenicul care s-a aruncat de pe pod moartea nu m-a durut niciodată m-au durut mai mult amputațiile moartea nu doare ci rănile e curios cum prin lentile moartea stă nemișcată și-și trage ținuta de gală să știe lumea că așa arată
noaptea mă învinovățeam că nu am vărsat o lacrimă nu înțelegeam de ce când îmi luau aparatul plângeam uneori de plânsul altuia alteori că nu plâng până la urmă am renunțat nu mi-e frică de moarte mi-e frică să mor

peste urmele noastre alte urme mai adânci și poate mai rare m-ai înțeles de ce ți-am spus că trebuie să trăim tot cu ochii închiși cu ochii deschiși trebuie să trăim tot pentru toate există un timp un timp al trăirilor și-un timp al poveștilor
și nu mai știu există două soiuri de moarte eu am ales una nu moartea aia de care vorbește lumea că ar urma să se-ntâmple ci moartea care există deja moartea despre care nu poți spune nimic pentru că îți mănâncă limba voința și tot ce mai ai pe dinăuntru