Cum a ajuns Nana la mânăstire

Cu ceva timp în urmă m-a întrebat unul dintre fii mei cine este cuplul din tabloul pe care l-am postat în sufragerie. „Tata și nana Anica”. „Am bănuit că e bunicul când era tânăr dar… sora lui pare supărată!”. „Nu avea motiv să fie veselă”. „De ce?”. „Sora ei, imediat mai mare, se culcase cu cel pe care-l iubise și respectivul nu o luase de nevastă… și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, s-a măritat apoi cu un băiat sărac… și material și spiritual, astfel statutul Nanei – care era domnișoară - a fost iremediabil compromis”.
Probabil mai erau sărăcuți – asemenea proaspătului ei cumnat - prin sat dar Nana era prea mândră ca să urmeze exemplul celei care-i stricase perspectivele așa că, decât să facă o mezalianță, a preferat să meargă la mănăstire unde avea deja pe una dintre surorile cele mai mari, care ajunsese acolo din vocație (spunea mama) și se călugărise. Nana, care și-a trăit mai bine de jumătate din viață la mănăstire, a rămas la statutul de „soră”, probabil nu a reușit să atingă pragul de sus al spiritualității monahale.
Așa am avut noi două mătuși la mănăstire. Am suspiciuni că maica Sara ar fi avut vocație, bănui că mai degrabă conștiința faptului că frumusețea ei nu ar fi ajutat-o deloc să realizeze căsătoria la care ar fi visat a îndemnat-o la monahie. Iar Nana cu toată frumusețea a fost „faultată” atât de sora mai mare dar și de al doilea război mondial care a decimat flăcăii țării. Sau poate doar a urmat îndemnul lui Hamlet!

Se pare că unii dintre copiii rezultați în urma căsătoriei menționate mai sus au fost traumatizați atât de mamă cât și de bunica maternă, dacă una dintre verișoare și spre bătrânețe simțea nevoia să-l valideze, în fața rudelor, pe tatăl ei care, probabil, fusese desconsiderat întreaga viață atât de nevastă cât și de soacră.