Nota: Acest dialog a avut loc între mine şi Iulia Milidaru, directoarea editirii FracTalia, după ce îmi publicase cartea „Fragmentarium: ficţionale”, în 2017, la recomandarea lui Felix Nicolau. F.N. a scris pe coperta din spate a cărţii, următoarele:
„Specificul scriituri lui Gorun Manolescu a fost întotdeauna erudiţia dublată de un carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui Ţuţea – dar mult mai puţin încâlcit şi mai precis în delegarea cuvintelor, teoreticianul îşi distribuie ideile în proze scurte şi scenete. Nemaipomenita vitalitate a scriiturii face posibil un spectacol livresc cu actori ca Borges, Baudrillard sau Kafka. Limbajul este zvelt, deloc fanariot. Inteligenţa se revarsă mereu în ironii, dar şi efectele stilistice sunt sănătoase şi plastice, nu doar zorzoane. Pentru iniţiaţiaţii în cultură, spectacolul e un adevărat deliciu şi o enciclopedie condensată. Pentru amatorii inteligenţi, o hibridizare strălucită. Pentru cei nici-nici (oúte- oúte). Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporite, cum spune autorul în Preambul., textele sunt durere şi întristare, adică stimulent crâncer. Interesant este şi stilul fragmentarist al textelor, care le conferă expresivitate şi intensiune sporită.



Iulia Militaru (IM): Sunteţi cunoscut, în comunitatea ştiinţifică de la noi ca inginer, specialist în IT cu realizări deosebite. În ultimii ani aţi publicat însă două cărţi de literatură: Dincolo de ironie şi ironism, plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo [1]‚şi Fragmentariun: ficţionale [2]. De fapt interesul meu se îndreaptă spre preocupările Dvs. literare. Daţi-mi voie, înainte de a începe discuţia noastră pe acest subiect, să vă rog să-mi satisfaceţi o curiozitate pe care o consider firească: Cine sunteţi Dvs. Domnule Gorun Manolescu?

Gorun Manolescu (GM): Hai să nu ne mai „domnim”. Este incomod. Prea protocolar. Aş vrea să-mi scot cravata. Şi chiar o scot. Desigur, recunosc că nu credeam c-ai fi putut să-mi pui o asemenea întrebare. Deoarece, aşa cum mi-ai spus anterior, nu crezi în posibilitatea configurării unui răspuns care să explice această relaţie dintre corpul absent (este un interviu scris), textul din faţa noastră şi numele Gorun Manolescu. Dar uite că se întâmplă.

IM: Da, identitatea nu poate fi comunicată; o sumă de senzaţii, fluide, pe care încercăm să le stabilizăm generând mereu o origine, pentru a crea iluzia că o putem deţine. Şi totuşi, ne place foarte mult să vorbim despre „noi”, oare de ce? Să existe o voinţă de a ne autoposeda? Aşadar, revin: cine eşti dumneata, GM?


GM: Nici eu nu ştiu! Ba poate… „Vestea proastă este că nimeni nu poate, în afară de tine, să asigure managementul propriei cariere […]. Este responsabilitatea ta să-ţi protejezi propria afacere prinzând din zbor oportunităţile ce se ivesc într-un mediu în continuă schimbare. Mai mult, trebuie, cu un pas înainte, să intuieşti schimbările mediului pentru a profita de ele. Nimeni nu poate face aceste lucruri pentru tine“ [3].

IM: Desigur, este punctul de vedere actual care încearcă să ne creeze o „personalitate puternică”, forţând iluzia de sine şi adaptarea la mediu pentru a testa flexibilitatea noastră. Ceea ce este nociv aici ţine de o anumită accelerare temporală – fii pe fază, urmăreşte ocaziile, vânează etc. etc. – şi care ne afectează nevoia de tihnă. Dar ce aţi vrut să spuneţi prin acest citat, de fapt? Mai clar.


GM: Să spun despre mine că sunt un „nimeni”, poate să pară că o spun pentru a epata. De obicei despre „Eu” se spune că ar fi părerea altora şi/sau a ta despre tine. Părerea altora mă interesează prea puţin. Iar despre mine îmi face impresia că nu ştiu mare lucru. Şi aceasta deoarece, de regulă, se confundă „Eul” cu personalitatea. Şi chiar în această situaţie mi-e greu să spun ceva despre mine în afară că am fost şi sunt foarte flexibil în raport cu schimbarea obiectivă a mediului rămânând totuşi constant pentru că „exist”. Şi pentru că sunt inflexibil cu cei care consideră că nu se poate să spun ceea ce gândesc şi simt. „Eul” este cu totul altceva… Îmi spui:
„Ceea ce este nociv aici ţine de o anumită accelerare temporală – fii pe fază, urmăreşte ocaziile, vânează etc. etc. – şi care ne afectează nevoia de tihnă”. Nu cred! Dăm-mi voie să-ţi amintesc versurile lui Nichita [4]: „Voi alerga până când înaintarea, goana,/ ea însăşi mă va întrece/ şi se va depărta de mine/ aidoma cojii fructului de sămânţă,/ până când alergarea/ chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.” Şi apoi: „aşteptând cu răbdare să-i crească luminii un trup pe măsură”. Prin urmare, alergarea mea s-ar dori să depăşească „alergarea/schimbarea”. Şi doar atunci, pentru mine, va apărea adevărata „tihnă”. Dar, evident, este doar o dorinţă. Niciodată nu am simţit nevoia să ajung în lumea ideilor platoniciene, imuabile, date odată pentru totdeauna. Poate doar să aştept cu răbdare să-i „crească luminii un «timp» pe măsură”. În care domneşte „instantaneitatea”. Schimbarea continuă, instantanee în care timpul dispare. Dar, hai să lăsăm pentru mai târziu dezvoltarea unei explicaţii discursive, dacă se poate, şi nu poetico-metaforice. Până atunci să intrăm abrupt într-o poveste care mi s-a întâmplat prin anii ’70 (am mai spus-o şi cu altă ocazie). Când l-am întâlnit pe Sergiu Al George. Şi pe încă cineva care trăise o perioadă îndelungată în Extremul Orient. Atunci, din discuţiile cu ei am înţeles, a fost un insight, diferenţa între un occidental şi cineva din contextul Extrem-oriental. Pentru un occidental, de exemplu, moartea este un concept. Care oricând i se poate întâmpla altuia dar nu lui. Un extrem-oriental nu conceptualizează. El experimentează interior moartea. Un occidental conceptualizează sub forma unei particule numită tahion întoarcerea în timp. Un extrem-oriental o experimentează interior. Ş.a.m.d. Cred că mai simplu este să vorbim despre „analfabeţii funcţionali”, că tot este la modă sintagma şi pentru că se redescoperă în Occident roata, inclusiv că are spiţe. Care trimite la explicaţie şi înţelegere. În sensul că o explicaţie perfect logică pe care o reţii, o memorezi, tocmai pentru că este logică, nu înseamnă că ai şi înţeles-o. Dar pentru a o înţelege este nevoie de un experiment implicit interior. Care este numit şi experiment mental. De pildă, dacă la chimie ţi se explică o reacţie în care intră cutare şi cutare ingrediente şi ies cutare şi cutare rezultate, se pare că nu o vei şi înţelege dacă în minte, în faţa ochilor minţii, nu vei lua de undeva ingredientele de intrare pe care le vei introduce într-o anumită ordine într-o retortă pentru a se produce reacţia şi nu vei „vedea” cum în final apare în retortă ceva care nu seamănă de niciun fel cu ingredientele iniţiale. Altfel nu vei înţelege nimic, deşi ai memorat foarte bine explicaţia. Tot aşa se întâmplă lucrurile cu un fizician sau un matematician sau oricine se ocupă cu o anumită ştiinţă. Precum şi în filozofie sau, nu mă feresc să spun, într-o teologie a unei anumite religii. Ori un experiment mental înseamnă, orice ar spune altcineva, o „trăire” care te marchează şi de care nu prea poţi scăpa uşor. Prin urmare, întotdeauna experimentul mental conduce la o înţelegere dincolo de orice alte consideraţii. În artă în general şi în literatură în special, lucrurile sunt şi mai spectaculoase. Un cititor care nu se pune în pielea şi oasele eroilor şi întâmplărilor prin care ei trec, v-a arunca pur şi simplu cartea după primele foi citite deşi poate cartea respectivă este una foarte bună. Nu ţi s-a întâmplat niciodată ca punând mâna pe o carte de sute de foi să n-o mai laşi din mână până n-o termini? Şi după ce ai terminat-o să afli cu surprindere că n-a durat tot cititul decât câteva ore, cu toate că habar n-aveai de tehnica cititului rapid!? Ei, aici autorul te-a prins! Şi mai mult: n-ai intrat numai în pielea şi oasele eroilor şi n-ai participat numai la acţiuni, ci pur şi simplu ai intrat în rezonanţă cu autorul şi tu însuţi ai creat lumea cărţii. Cred că cel mai sugestiv sunt spuse toate acestea, despre Occident vs. Extremul Orient, de un japonez Nyioti Sakurazawa care a petrecut câţiva ani buni în Europa pentru a înţelege cum gândesc occidentalii. Iată ce ne spune: „Dacă unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: «Eşti muritor pentru că…», va replica: «Berabome!» («Eşti idiot!») înainte ca acela să-şi fi putut termina fraza. Raţionamentul analitic explicativ este pentru el insuportabil din cauza învăţăturii intuitive, sintetice, tradiţionale”[5]. El, pur şi simplu, a experimentat instantaneu interior „a fi muritor” şi nu i-a mai trebuit nicio explicaţie. Eu, de mult timp experimentez interior. Şi, din când în când, mai şi scriu. Indiferent dacă încerc să fac „ştiinţă” sau altceva, inclusiv „literatură”. Pe scurt: deşi o făceam şi înainte fără să ştiu, precum Burghezul gentilom proza, după 1970 am devenit conştient de „experimentele mele interioare”. Şi atunci când mă aflu în anumite condiţii favorabile, le şi consemnez în scris. Indiferent că este vorba de meseria mea de bază sau de literatură. Cred că acum, pentru a evita „analfabetismul funcţional” pe baza experimentului interior, Occidentul se întâlneşte efectiv cu Extrem Orientul. Pentru a încerca să fiu mult mai precis, voi da un exemplu din activitatea mea IT. Astfel, mi se întâmplă de multe ori ca atunci când scriu şi testez un program pe calculator să intuiesc, în timpul rulării, faptul că va apărea o eroare de programare şi unde se va produce aceasta. Atunci dau ceea ce se numeşte un „dump” de memorie executivă şi constat că eroare apare acolo unde am prevăzut. După mine aceasta înseamnă că intru într-o anumită, să-i zic, rezonanţă cu calculatorul, reuşesc să-l „simt”. Bref, pentru a fi performant, este necesar să posezi o anumită intuiţie a domeniului de care te ocupi, fie că e vorba de ştiinţă (un anumit subdomeniu al acesteia) sau de alt domeniu al cunoaşterii sau acţiunii. Şi atunci „analfabetismul funcţional” este abolit.

END NOTES
[1]Gorun Manolescu, Dincolo de ironie şi ironism, Bucureşti: Paideia, 2010.
[2]Gorun Manolescu, Fragmentariun: ficţionale, Bucureşti: Fractalia, 2017.
[3]Andrew S. Grove, fost CEO Intel, apud Michael Fradette and Steve Michaud, The Power of Corporate Kinetics: Self-adapting, Self-renewing, Instant-action Enterprise, Simon & Schuster Ltd., 1998.
[4]Nichita Stănescu, „A unsprezecea elegie”. Se ştie că în conformitate cu Einstein, când se atinge viteza luminii, timpul „încremeneşte“.
[5] George Oshawa, Principiul unic al filozofiei din Extremul Orient, Bucureşti: Orfeu 2000, 2002