băiatul şi nora pregătesc bagajele pentru plecare.
nepotul îl trage pe bunic de pantaloni: - hai!.
mai vrea să vadă puişorii de găină, bobocii de gâscă şi raţă,
ieduţa şi purceii. - da, gâzobel... nepot şi bunic, răsărit
şi amurg mână-n mână pe cărarea dintre ţarcuri...

cel mic e entuziasmat şi cum să nu fie când cocoşelul american,
bălţat ca un arlechin, cu fală mare-şi împinge guşa în faţă
şi cu capul pe spate sloboade-n eter un strident şi piţigăiat
cucurigu, iar bătrânul brahma cu pinteni uriaşi îşi opreşte
călcătura de marş în pas de defilare şi-i răspunde cu un
cucurigu plin, hotărât de tenor un pic răguşit.
gâscanul îl sâsâie şi, uite, răţoiul tărcat ce fudul
dă târcoale în tăul amenajat bărcuţelor de puf gălbui...

îl ia în braţe să poată vedea peste gardul coteţului purceii.
îl lasă iar jos să mângâie ieduţa ce suge la mă-sa dând
din cap cu ţâţa în gură să vină laptele şi bucuroasă
bătând din codiţă. - hai, tată, că suntem gata...
- venim. îl ia de mânuţă. prichibuţ se opreşte, se apleacă şi
rupe un firişor de iarbă din cărare: - na foalea...
-mulţumesc, flăcăul lui babene, mulţumesc. pune firul
în buzunarul cămăşii, îl ia în braţe şi-l pupă...

îşi iau rămas bun, îmbrăţişări cu promisiuni de revedere,
urări de sănătate. - şi poate,îi zice băiatul, te hotărăşti
să vii pe la noi. plătim noi drumul. - să văd, să văd, zice
şi-n gând: parcă Danemarcă e colo la colţul străzii...
simte o mâncărime în ochi. - hai gata, mergeţi cu bine
zice să nu prelungească momentul zbaterii nodului din gât.
fluturări de mâini, geamul maşinii se ridică. o mânuţă
şi un năsuc lipit de geam. un mic clacson. - dum bun,
drum bun frumoşilor... închde poarta.

spaţiul e prea larg şi pustiu. se aşează pe treapta
cerdacului. duce mâna la piept şi scoate firul din buzunar.
"foalea" e un fir de troscot. parcă o vede prima oară.
troscotul pe care l-a călcat o viaţă-n picioare nepăsător.
ia uite-l cu frunzuliţele postate lateral la subţiori
cu câte o floricică minusculă albă şi cu un abia vizibil
punctiÅŸor roÅŸu. doamne,chinuit mereu ÅŸi totuÅŸi inflorit
în speranţa vieţii...

mintea o ia razna: în totul lumii ce-i un om? banal fir de
troscot, nimic mai mult, ca o lacrimă pe un obaz cu gust
sărat şi amar, ca picătura de apă banala dar, din banale
picături e făcut oceanul la fel de sărat şi amar. ce-i viaţa
omenească decât o continuă ploaie şi noi picături.
şi pe bună dreptate pentru că 70% suntem apă de ploaie
prinşi în circuitul naturii...

hei, firule de troscot, a trebuit un nevinovat ochi de
copil să te vadă în a ta întreagă mărăţie, o mânuţă
lipsită de păcat să te culeagă şi să te ofere cu drag
unui suflet hârşit şi uzat de bătrân, ca ochii lui să se
deschidă în a vedea frumuseţea vieţii hulită-n neştire...
nimeni nu te-a văzut cu toate că meriţi măcar un vers
dacă nu poate chiar o odă...

aude din viitorul de-aproape un râs:- hai că-i bună,
Ioane, "oda florilor de troscot". pe când un triost
de-al tău pentru floarea de lintiţă, că-i cea mai mică
floare din lume, asta ca să-ţi intregească...?