Textul evanghelic pe care îl ascultăm în cadrul Sfintei Liturghii din ziua Bunei Vestiri este povestit numai de Luca, ucenicul Apostolului Pavel, al cărui nume este generat de rădăcini lingvistice precum: Lucanus, Lucianus sau Lucili, provenite din latină, limbă în care desemnau pe cel ce face lumina, cel ce devine pentru semeni o rază de speranță. Un om care aprinde lampadare pe străzile sufletului pentru a lumina străzile când peste cetate se lasă întunericul. Azi un inginer care generează energie electrică absolut necesară funcționării tehnologiei care ne conduce viețile. Însă, profunzimile spirituale ale acestui lexem, cred eu, sunt puse în cel mai bine în valoare de N. Iorga, care ne îndemna ca atunci „când murim să nu ne uităm la întunericul ce ne așteaptă înainte, ci la lumina pe care o lăsăm în urmă.”
„Bucură-te!”, salutul cu care Arhanghelul Gavriil se adresează Fecioarei în vremea aceea, era salutul firesc dintre oamenii care își arătau astfel respectul față de semeni. Un „Bună ziua!” ori „Bună seara!” de azi, dar care, de fapt, era totuși un alt fel de salut, deoarece releva bucuria pe care o trăiau oamenii de atunci, atunci când se întâlneau unii cu alții. Un salut ce amintește de bucuria din Rai, atunci când primii oameni îl întâlneau pe Creator. Azi, din cauza modului în care ne salutăm, întâlnirea noastră nu mai pare a fi un prilej de bucurie ca atunci, ci o ocazie de a ura politicos bunăstare, viață lungă, pace, liniștite ș.a., ceea ce denotă că în vremea Nașterii lui Hristos lumea nu era la fel de preocupată de viitor. Pe atunci era suficient ca oamenii de bine să vestească bucuria întâlnirii care lumina deasupra tuturor. Lumina Soarelui care strălucește peste întreaga făptură la fel. În zilele noastre, Soarele însuși pare a fi pus sub obroc, iar valurile nopții par a se fi întins tot mai mult și parcă definitiv din întuneric peste inimile noastre. Azi, când ne întâlnim privirile noastre nu mai privesc chipul celuilalt, ci viitorul său cel nevăzut și necunoscut. Saluturile lumii în care trăim arată că ceea ce primează pentru lumea de azi este ceea ce urmează, ceea ce încă ea nu trăiește, și nu ceea ce este acum în noi, în ființa noastră, în natura noastră, ceea ce trăim în fapt acum când suntem împreună. Această abordare relevă temerile lumii față de ziua ce vine, dar, mai ales, faptul că azi lumea nu se mai articulează în mod firesc locului în care trăiește, ci unei speranțe plină de incertitudini și lipsite de veridicitate. Azi, pare-se, cu toții am uitat să ne bucurăm de faptul că în noi purtăm chipul universal al Creatorului. Că în fiecare întâlnire dintre noi este, de fapt, o fărmă adevărată, reală, vie din întâlnirea cu Dumnezeu.
În veacul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin, inspirat de Duhul dumnezeiesc, a înțeles că Buna Vestire reprezintă prima clipă a clipei eterne a întâlnirii supreme dintre divin și uman. Cea dintâi rază a nesfârșitei lumini dumnezeiești învederată în istoria lumii. Evenimentul saturat, cum ar spune fenomenologia religioasă, datorită căruia a devenit posibilă evenimențialitatea absolut inedită a perpetuării veșnicei iubiri dumnezeiești. De aceea, în eternitatea înnoirii creatoare a actului purtării de grijă a lui Dumnezeu față de creația Sa, Buna Vestire a constituit momentul ce, potrivit aceluiași sfânt părinte, a făcut posibil pentru totdeauna ca singurul eveniment nou sub soare să fie Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
De aceea, acest „Bucură-te!”, atât de obișnuit în lumea din timpul întâlnirii dintre Gavriil și Maria, revine an de an în mesajul liturgic al Bisericii cu aceiași plinătate și bogăție de sensuri și rămâne, de-a lungul veacurilor, experiența desăvârșitei întâlnirii dintre persoanele Cerului cu persoanele pământului, moment înfăptuit după modelul relației perene dintre Persoanele Treimii, relaționare care transcende mesajul bineții pe care noi ne-am obișnuit să ni-l adresăm azi ca pe o speranță, ca pe o așteptare, despre care nu știm când se va împlini, chiar dacă avem încredere că ea va fi împlinită, spre deosebire de încrederea, atât de firească a Fecioarei care, smerită, cu pioșenie admite: „Fie mie după cuvântul tău!” Adică, parafrazând, am uitat să avem credința Fecioarei Maria care spune: „Bucuria pe care o mărturisești pentru că m-ai întâlnit să îți umple și inima ta de înger după gândul pe care mi l-ai împărtășit!”.
Așadar, Maria Fecioara îndeamnă întreaga umanitate, prin felul în care a acceptat să se bucure de o așa Veste minunată, dar mai ales să o împlinească îndatorată acestei întâlniri prin care a dăruit la rândul ei bucurie Arhanghelului, pentru ca azi, în ziua în care prăznuim și noi din nou Buna Vestire de atunci, mirându-ne alături de ea cu întrebarea „Cum va fi aceasta?”, să facem și noi în așa fel încât în urechile noastre să auzim glasul acestui măreț Arhanghel care i-a spus ei, și prin ea nouă, tuturor: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu!”. De fapt, azi, nu ni se cere numai să fim martorii începutului celei mai mari minuni a lumii, vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, ci, ceea ce ni se cere, este să ne pregătim de cea mai mare întâlnire pe care o putem trăi de-a lungul vieții noastre, cea cu Hristos cel Înviat de Paști, acolo unde cu toții suntem chemați să ne întâlnim, iar și iar, ca pentru totdeauna, cu Dumnezeu.
Și, dacă ne amintim că pesah, originea cuvântului Paști în română, este un termen care în ebraică se referă la trecere, la ieșire, la eliberare de sub jugul oprimant al unei oportunități pe care cei ce au acceptat să o slujească pentru a obține un fel de bine imediat, după cum poporul iudeu a acceptat robia egipteană pentru a nu pieri în vremuri de secetă și foamete, atunci am putea înțelege cum că termenul întâlnire, ce reiese din definiția salutului „Bucură-te!”, trebuie înțeles azi, datorită întâlnirii dintre Arhanghelul Gavriil și Maria care este geografia Bunei Vestiri și începutul Întrupării lui Hristos, ca pe o întoarcere, ca libertatea de a alege și nu de a ne elibera de ceea ce ne constrânge sau ne amenință și, mai ales, ca bucuria de a ne revedea sau, mai degrabă, de a ne re-întâlni cu cei care credeau că am ajuns prea departe pentru a ne mai putea întorcea vreodată. Este o lecție pe care sărbătoarea Bunei Vestiri o dăruiește dintotdeauna lumii, mai ales că, în sinteza ei, vestea cea bună constituie fundamentul luminii care ne umple de ceea ce ne dorim să devenim. Pentru că nu putem construi un viitor bun și fericit dacă lipsim prezentul de bucuria întâlnirii și de viața care ne-a fost dăruită spre a o trăi în inimile noastre. Ceea ce întâlnim parcă tot mai puțin în lumea în care trăim azi.

Mircea L. Nincu