Am avut o viață plină... Mai nimic n-a fost rutină.
Orice zi, orice mișcare era altă provocare.

Dar a fost să fie-atât; soarta, nu a vrut mai mult.
Atunci când îți vine ceasul, într-acolo-ți merge pasul.
Când te ia moarta-n primire, totu-i doar o amintire.
Nu mai e nimic să fie, nici cine să te mai știe...

Dar cu ce nu mă-mpăcam, era moartea de fazan.
Nu puteam deloc să-alin, un orgoliu-n mine plin,
o rușine-având cumplită! de o moarte așa stupidă.

Eu!... stăpânul în ducat!... Ducele neînfricat!
mort în lupta de păreri, cu niscai, armurieri,
săgetat de-un tinerel, ce habar n-avea de el
și care venise-n loc, doar ca la un simplu joc...

Refăceam pas după pas, clipele până-n impas.
Când de-acasă am plecat; unde am descălecat,
cei cu care am vorbit, pașii ce-am înlănțuit
ca să-ajung chiar eu în locul, hărăzit cu nenorocul...

O mai fi-ntr-un milion, altu', cu atâta de ghinion!?...

Dar să mai termin cu jalea. Asta e! destinu-i calea.
Mai devreme, mai târziu, drumul trebuia să-l țiu.
Ce ar fi un an sau zece,-n veșnicul care nu trece!
iar de-acei ce mi-e rușine, cât s-or mai gândi la mine!...

După ce-a fost încheiat, ritualul de-nhumat
și-a trecut, ca bun rămas, timpul pân' la parastas,
viața și-a urmat un curs, din care am fost exclus,
iară eu pășeam ca prostu', fără să îmi aflu rostu',
într-o lume de apoi, în care eram strigoi
și-încă unul rău pornit, pe soarta ce l-a înjosit...

Nu tu țintă, nu tu scop; umblam, să nu stau în loc,
umilit, dezonorat, c-un orgoliu devastat.

Mulți cu rude printre moaște, ar simți groaza în coaste
bântuindu-i prin castel, noaptea... m-aș distra nițel!
Ori pe fosta mea iubită, să o văd neliniștită
în brațele unui alt greu, suspinând... de dorul meu.

Sau chiar celui care-a tras, să mă flutur pe la nas,
să-l privesc cum se înmoaie și de spaimă se-ncovoaie...

Hm!... Asta-acum îmi mai lipsea! să fac pe stafia rea.
Deja, hăhăia castelu', c-am mierlit-o ca tembelu'.

Inima parcă-mi plesnește, iară mintea se smintește
după câtă umilință, mi-a fost dată fără știință...

Dar ce oare am în port?... Corpu-i jos... și este mort!
Despre ce inimă spun!?... Doar nu e prin mine-acum!
Nu mă înțeleg deplin... Gândurile cum de-mi vin!?
Creierul și el e dus, dar memoria mi-e sus!
sentimentele și ele, mai ceva ca fiind în piele!

Și de mă privesc cum sunt, îs la fel ca pe Pământ!
Mâini ș-un cap ce-mi aparțin, și picioare ce le țin,
care și ele, la rând, sprijină... pe un pământ!?...
ce nu pare diferit, de ce jos este vădit...

Atenția încet mă fură și mai uit de tevatură...

Bine-ar fi să dau un tur, să-nțeleg ce-i primprejur,
căci cale nu e s-o văd, să mă-ndrume spre-ndărăt,
iar ce-n sus se profilează, puțin mă înspăimântează,
căci aspectu-i nebulos, e cumva... cu susu-n jos!

Ia să fiu eu mai atent, unde calc, pe unde merg,
căci de-acu, cât oi mai fi, tot pe-aici voi bântui!

Să-mi mut gândul de la urme, în care îl pun să scurme,
căci acei de-i port oftând, mai târziu sau mai curând
o să calce-același drum, pe care sunt chiar acum,
doar că eu voi fi în Rai, când vor trece pe-acest plai.
Nimeni nu este născut și în cuie jos bătut.

Chestia cu Raiul... hm!... o fi, cum încerc să spun?
Până-acum nimic n-arată, cum că este o dovadă,
dar și drept e că îi scurt, timpu' de când fost-am frânt.

Nu eram nici prea trezit! Chiar destul de buimăcit
de schimbarea petrecută, într-o vreme-așa de scurtă.
Totuși, parcă mai prezent, mai lucid și mai atent
decât mă știam în viață; totul fiind mai clar în față!

Mă uitam chiar curios; comparând cu ce-i pe jos.
Privind totul cu migală... Eh!... n-ar fi mare socoteală!
n-ar fi chiar mari diferențe, luate-așa, ca aparențe,
doar că ce vedeam în jur, părea poate-un pic mai pur.

Culorile mult mai frumoase; forme mai simandicoase,
păduri, ape și-o fâneață mă-ncântau... câtă nuanță!
Vântul bate tot ca jos; ba mai blând, ba viguros,
câmpurile verzi, întinse; dealuri, munți și creste ninse.

Văd și-un nor ce e leit, ca aspect și colorit,
chiar și-o ploaie a căzut! dar pe loc n-am mai fost ud!

Soarele, cânt e pe sus, încălzește... nu nespus!
strălucind într-o lumină, mult mai vie, mai sublimă,
pe care-o puteam privi, fără rostul de-a clipi.
Nu ca jos când ochii-ți luau, razele ce străluceau.

Animalele mai rare, dar tot îmi treceau prin cale.
Și ele parcă mai vii, mai mândre și mai zglobii
(nefiind ele sperioase, timide sau fioroase),
într-o lume zisă moartă, dar mai vie-n tot ce poartă.

Uite!... stau și mă întreb, dacă eu îs mort de-a-ntreg!
sau de nu cei înviați... erau morții-adevărați!

Nu-i pe-aici ceva vădit, de ce-i jos, mult diferit.
Imaginea unui tablou, cu nimic în el prea nou...

Mai vedeam că-s îmbrăcat, cum m-au dus la îngropat,
în straie de sărbătoare, cu fireturi lungi și-n zale,
doar că îmi lipsea din ham, tocmai spada ce-o purtam.
Să fi fost doar rătăcită, jos, pe undeva, prin criptă!?

Hm!... Trebuia poate să știu, să o caut prin sicriu
sau a dispărut anume, rost n-având în astă lume!?...
Asta nu-mi plăcea defel! Fără-o armă din rastel,
fără calul din ocol, mă simțeam ca-n fundul gol.

Mai erau prin ramuri prinse sau pe-alocuri, jos întinse,
lucruri ce în viața mea, dăruite-au fost cuiva.
Săbii, scuturi... ioc... ș-am dat! mucoșilor de prin palat.
Hm!... cin' să spună că-i primit, pentru-o lamă de cuțit.
Bine mi-ar fi prins o spadă, siguranță în vreo sfadă!...

Mai era și de mâncare, pomenile cred, de rigoare.
Mesele pentru săraci; ospețele pentru bogați.
Chiar am încercat să gust, dar nimic nu avea gust;
și vinul l-am încercat; dar mă-ntreb unde-au intrat!

Dacă stau să mă gândesc, e cum jos sporovăiesc
cei care, mai leșinați sau chiar poate-n morți plecați,
pentru-o perioadă scurtă, îi făceau pe-alții să râdă
când chiar asta descriau, susținând că-n Rai umblau...

Lăsând gluma la o parte, sens există chiar în toate,
care dat mi-a fost să-l știu, mai apoi; mult mai târziu.

Eu purtam în a mea fire, chiar o mare-asemuire
cu Pământul, luat ca ființă, ce-mi dădea spre folosință
din a' sale mădulare, părți care să mă-nfășoare,
fiind cumva și pe afară, dar și-n mine, bunăoară.

Dar din toate numai una-și acorda în mine struna,
în sensul că o simțeam, ca fiindu-mi de-același neam.

Am aflat, cumva, pe urmă, cum afinitatea scurmă.

Elementele din jur și în mine aveau contur!
prin temperamentul dat, ce în viață l-am purtat,
fiind fixate, ca repere, în eterul vieții mele,
care, în această fază, îmi era spre lume față

și care, prin funcțiuni, are patru versiuni,
fiecare-un sediment, ca fiind alt temperament,
dar din toate cele patru, doar în unu-mi aflam statu'!
căci, prin tot ce observam, doar prin el înțelegeam.
Celelalte trei, mai blânde, în trăiri fiindu-mi plăpânde.

Pământ, apă, aer, foc; elemente ce-s în port.
Pe jos, când le pomenești, culții zic că-i plictisești...

Melancolic e pământu', opunându-se cu stându',
fiind el tot ce este tare, respingând orice apare.

Flegmatică e apa-n normă, curgând ea fără de noimă,
dar de-n cale-o stăvilești, ia forma-n care-o silești
și care, cu indulgență, în ea poți să ai prezență,
dar ca fel nu e doar apă, ci-i tot ce-n lichid se leagă.

Sangvin... aere-n vânt, ce mai tare ne pătrund!
Și ele, în acest caz, sunt ce-n lume totu-i gaz,

iar colerică-i căldura, focul dându-i trăsătura,
dar și ce arde ca dor, aprins fiind în om, odor...

Căldura, asta, mai sublimă, doar în suflet e deplină!
apărând ea, îndrumată, înspre-o treaptă mai urcată!

Pe aici e sperioasă!... ca și cum n-ar fi acasă,
căci vedeam cum se strecoară și de mine se separă,
prelingându-se, apoi, înspre mai înalte căi...

Date mie, fiind în sân, doar unu' mi-era stăpân,
cel care-n al meu prezent, îmi era temperament.
Dar pot fi și combinate! apărând în om cuplate,
câte două, câte trei, după cum sunt cu temei,
însă unul, cât de cât, o să fie-un pic mai mult!

Și-nțeleg, de cum apar, că instinctelor sunt far,
adică-s o primă noimă, ce-n reacții vor da normă,
iar în ele, crupier, este-un soi de... caracter!

Toate-apoi, prin fuziune, eului se vor supune,
formând ele, la un loc, dar și cu-altele din stoc!
diversitatea unității,-n masca personalității.