mai demult, iubitorul de păsări,
în cuib pe pământ, dădu peste un ciudat pui,
un ghem de pene lânoase şi-un cap
cu ciocul nefiresc de lung.
l-a dus acasă. ziua ascuns de ochii lumii,
noaptea fără astâmpăr iute alergând de colo colo...

cu timpul crescu. fără carenă şi claviculă,
cu cioturi de aripi, nălucă a nopţii
şi mâncătoare de larve, cu ciocul ca un stilet,
mai în glumă, mai în serios, îi zise pasărea morţii...

zi de târg. lume, lume. cumpărători mai puțini,
cei mai mulţi curioşi. retras ca mai mereu,
tăcut, cu ciudăţenia pe umăr părea o statuie.
ochii târgului erau pentru găini,curci, raţe şi gâşte de rasă,
păuni, papagali, mai mari ori mai mici,
cinteze, scatii, pitulici...

într-un târziu în faţa lui, din întâmplare sau nu,
o tânără cu ochi curioşi se opri. îi priveşte lung.
simte nevoia să-i zică ceva.
din complezenţă au ba, i-aduce laude pentru aşa şi aşa
şi ca să-i insufle speranţe îi zice că dacă,
pe ici pe colo, aşa şi pe dincolo, pasărea lui
s-ar putea chiar să zboare...
ascunzându-şi sub mustaţă zâmbetul trist, îşi
pleacă fruntea cu respect zicându-i cu recunoştinţă
neprefăcută: - mulţumesc, mulţumesc, domnişoară...

ea pleacă zglobie în lumea-i de vise
ca ziua de vară,
el, cu pasărea morţii în braţe se-ndreaptă agale
spre ieşirea din târg...