am închis ochii
soarele îmi ardea pleoapele reci
am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea
și m-am desprins de materie.
strada era îngustă
prea îngustă pentru a-mi ține curiozitatea între gardurile înalte.
am împins blocurile masive de piatră
și am pus caduceul să le sprijine
ca nu cumva să-mi strivească tâmplele.
am obosit.
tot praful s-a urcat la creier
prin iedera crescută peste garduri.
fiecare frunză era o ambiție geologică
de a-mi cuceri memoria.
Sisif a făcut un lucru mare.
eu nici măcar n-am reușit să mă mișc din loc.
puteam da vina pe fizica locală
gravitația străzii
noroiul rămas în urma coșmarului
ce îmi ținea picioarele împotmolite în copilăria abandonată.
aveam impresia că n-am locuit-o niciodată.
de fapt
eu am fost locuit
atunci când mă lipseam de mine însumi.
mintea, mai densă decât mercurul.
aș fi putut invoca cerul
dar cercurile solare mi-au înmuiat gura și gândurile
iar rugăciunile au rămas suspendate
ca rufele ude între doi stâlpi electrici.
aveam voința animalică de a fi corbul
dintre liniile negre ale lumii
singura pată vie în peisajul cel mort.
nebun, scuturam aripile.
tremurul bolnăvicios mi-a acoperit ochii cu pene.
m-am rătăcit pe strada propriei copilării
și scotoceam busola prin buzunare.
acul învârtea în delir pământul.
polara dispăruse.
în locul ei, un craniu.
atâta lumină distilată.
nu văzusem niciodată cerul atât de limpede.
puteam lua stele din macro
și le aranjam pe fiecare fir de geană.
câtă splendoare.
retina arsese de atâtea posibilități
de a mă vedea diferit
deosebit.
începusem să percep infraroșul.

•••

casa nu era acolo unde o lăsasem înainte.
să închid ochii.
poate a coborât sub pământ
împreună cu rădăcinile salcâmului.
poate s-a mutat din vis în realitatea posibilă
unde locuiește potențialul eu matur.
zburam peste corola salcâmului
săream gardurile
mângâiam trotuarele
spărgeam ferestrele care îmi erau temnițe.
totul era real
ca și cum mi-aș reconstrui universul
după fotografiile arse ale bunicului.
te căutam.
și fiecare pas mă ducea tot mai departe de tine
și mai adânc în mine.
negru.
iubesc negrul.
cel mai sincer.
adresa ta o știu între 370 și 368
dar am găsit în loc triunghiul
care mi-a împins iubirea spre transcendență.
în spate
un câmp uriaș plin de ceasuri
care urmau soarele în cele nouă case ale lui
iar printre ele umbla copilul abandonat de mine.