dacă aș vrea te-aș putea citi, cât să îi dau lumii de afară ceva din mine ca o alergare (desculț) pe străzi. știu că ne-am trece unul pe lângă celălalt capătul zilelor visând că nu mai există coincidențe. mă poartă doar un fir foarte subțire de lumină către locul unde se cojesc castanele. și ce de cărți ai, mă trezesc exclamând, cu gustul privitorului în cenușă. m-am obișnuit să răscolesc tot felul de zeități, ce își petrec timpul pe burtă, deasupra covorului destrămat. nu-mi spune că nu-i știi, nu-mi spune că pleci și tu doar pentru că am băgat de seamă. am auzit că s-a mai adăugat un punct la cele lăuntrice cu această invizibilă zeitate, cât să ne rămână ființa neștiută. două pete de culoare pe umedul perete al focului, ne lepădăm de piei povestindu-ne unul altuia visele. o muzică stranie ne păstrează reflectând la misterul jertfei. să pășim în această deghizare cu ochii aprinși, poate că e o cale mai sigură decât frământările mele. vei căuta la mine un sfat, printre linii orizontale de lumină buzele moarte trec mai greu. iartă-mă dacă te-am condus o parte de drum, surâzând atunci când dezlegai câte un nod. ceartă-mă și mă voi preface în cioburi colorate. poate vor trece prin mine cuvinte mișcătoare, către noi simboluri. calea acesta își poartă singurătatea până la capăt ca un lux, sau poate ca pe o slăbiciune. nu-mi răspunde, mai știu să îți gust împlinirea.