undeva în acest ocean o corabie îmi pândește singurătatea.
e greu să-mi imaginez că voi ajunge vreodată la mal.
dar nu mai contează. țărmurile au și ele tristețea lor
au privirea ațintită spre larg
spre locul unde se nasc depărtările. acolo sunt eu într-un soare portocaliu.

noaptea e singurul meu catarg. mă pot cățăra până în vârf de unde se vede bine că lumea este o lacrimă.

te regăsesc într-un cântec ascuns între uragane. ești blând și puțin obosit.
îmi doresc atât de mult să trăim această liniște infinită
încât arunc totul peste bord fără nici o ezitare. așa îmi inventez eu limitele.