Într-o zi m-am trezit uitată de lume.
Viața mea era ca o pală de vânt.
Nu-i mai găseam existenței rostul
Și-mi doream să dispar cu-acel...
Nor singuratic ce-l văzusem pe cer alergând.

Cu greu m-am uitat pe fereastră
Și-am vazut o mulțime de lume strigând:
Tu ești cea care luptă cu moartea,
Acesta-i rostul tău, aici, pe pământ!
Încearcă să râzi, să iubești, să trăiești,
Noi toți îți vom fi pe aproape!

Dar gândul de plumb mă trăgea în afund
Și-urâtul m-acoperă și eu strig:
Vreau să fug!

De ce atâta durere și jale?
Iubirile mele pierdute se strâng.
Aș vrea să existe o cale-
Să le- adun, să le-ascund!
Să nu le mai fure nimeni nicicând!