găsesc în lada de zestre
nemișcarea

ca unui bărbat, după ce
i-am fost

unde să ascund ceara?

chipul, mo

am plecat cu teatrul ambulant
până la graniță

semeni cu suferința,
aruncă

nu. se făcea că ochiul era o capră,
îmbătrâniseră stânjeneii

cine mai crede în osul îngropat de viu?
câinele scund amorțise la picioarele bastonului

pipăi cu limba
orașul care se lasă pe mâinile încă unei primăveri


e ora de stingere la orfelinatul
cu păsări orbite de dans