Azi am oprit ceasul. Vreau să uit că am la dispoziție doar o trecere egală, riguros măsurată, spre moarte, pentru a-ți ieși în întâmpinare. Prin spațiul care separă fereastra camerei mele de lume văd o noapte adâncă, rece, lucidă și calmă, atât de calmă și de prinsă în viață de parcă ar vrea să răzbune toate furtunile cu care i-am spart echilibrul. Unei astfel de nopți ești aproape obligat să-i opui ceva pentru a nu-ți pune existența la îndoială. Și nu-ți mai arde de joaca de-a copilul căruia i s-a agățat adevărul de deget.
Nu-mi rămâne decât să-mi mărturisesc, mai mult, să-mi strig condiția. Nu am nimic în afara gândurilor noastre născute unele în prelungirea altora, la trecerea singurătăților atâtor oameni prin noi, reunite într-un cerc căruia fiecare îi dă orice semnificație dorește. Ca de obicei, în viață. Și ca de obicei, în viață, ne dovedim prea mici pentru a crede până la capăt. Idealurile noastre par niște haine prea largi uneori, chiar și pentru noi.
Mai ții minte când inventam cuvinte, le spuneam și fiecare dintre noi încerca să-și imagineze ce a vrut să sugereze celălalt ? Descoperisem atunci un scurt rezumat al aventurii umane care se joacă zilnic în fața ochilor noștri mai mult sau mai puțin obișnuiți în a fura amănunte. Eu sunt produsul acestei aventuri umane. Nu pot să mă dezic de ea, nu vreau, mă afund din ce în ce mai mult în partea de memorie care-mi revine, și care, rătăcind prin secole, și-a ascuns idealul prin câte-un nume, pe umerii căruia pot privi lumea azi, de la o înălțime câștigată atât de greu încât îmi refuză dreptul de-a o vedea mai puțin frumoasă.
Uneori aș vrea să-mi ajungă să te privesc în ochi și să înțeleg totul. Iar tu să taci. Și în această tăcere care strigă în noi să facem pace cu lumea. Dar nu-mi ajunge. Mi-e necesar zbuciumul dintre noi, la fel de necesar ca adevărul dintre noi. Poate fiindcă în ultima vreme simt că am pierdut ceva. Ceva viu. Dacă asta înseamnă trecere spre maturitate, refuz maturitatea. Vreau îndrăzneala pe care n-am cunoscut-o niciodată pe deplin ! Și mai vreau să nu-mi mai fie frică. Uneori mi-e frică de orice. De limite, de orgoliu, de prostie, de senzația de gol, de banal, de mediocritate, de fals, de renunțare. De rătăcirile prin labirinturi. De prea târziu. De mine. De tot ce-mi pare străin. De absurd. De lipsa ta.
E greu să consimți să fii purtătorul unor singurătăți prea ocupate să-și trăiască goana surdă spre nicăieri. Le aduni cu grijă încercările de a te convinge că atât timp cât le simți prezența, noaptea n-a câștigat încă. La urma urmei nu există decât o singură înfrângere: aceea care se furișează în tine, anesteziindu-ți treptat toate simțurile, care te asimilează total, pe care-o accepți, sfârșind prin a te identifica cu ea. Exiști atât timp cât găsești un motiv de a te opune. Sunt momente când îți vine să pui totul la îndoială. Inclusiv propria existență.
Nu știu dacă merit viața de care am nevoie. Nu știu de ce m-ai inclus în lumea ta. Știu de ce am rămas. Fiindcă numai aici disperările mele capătă un sens, nemaipărând ridicole. Nimic nu mai pare banal, nimic fără importanță. Nu mă pot detașa de nimic, fără să mă smulg brutal din câte ceva din mine. Și ajung să mă conving că o viață de om nu are semnificație decât în spațiul martorilor ei. Un eșec nu există decât atunci când totul în jur îl determină să fie și inutil.
Prind mai mult curaj și deschid fereastra. E mai multă lumină decât pot suporta. Râd și mă simt bine în viața asta. Înainte să ne grăbim să mai trăim nițel, să-mi amintești să dăm un anunț la mica publicitate: "Se oferă înțelegere, gratis. Și loc de păstrare pentru idealuri. Restul, se câștigă trăind".